Trecând la conducerea PSD-ului, ați preluat această moștenire. În fapt, un imperiu al corupției și furtului organizat, producând pentru populația României, „ceas de ceas și clipă de clipă“, sărăcie și dezolare. Fiul spiritual al dlui Iliescu și tatăl dumneavoastră politic, Adrian Năstase, i-a întărit granițele, punând la punct tehnicile profesioniste de drenare ale banului public în buzunare particulare. Ați preluat bolnavul bine îmbolnăvit. Aveați de făcut două lucruri. Mai întâi, trebuia să-i administrați în continuare drogul febrei, al pomenii și al minciunii. Dar, mai ales – și asta vă punea de la început o uriașă răspundere pe umeri – să le redați jefuitorilor de bugete aflați în vârful ierarhiei, pe lângă certitudinea conservării surselor de îmbogățire, și siguranța că se vor bucura, netulburați de justiție, de rodul furturilor trecute, prezente și viitoare.
Și prilejul nu s-a lăsat așteptat. Ne pregăteam să ieșim din criză. Eram cu toții la greu. Fără „măsuri de austeritate“, se pare că nu prea aveam cum s-o scoatem la capăt. Știați și dumneavoastră prea bine că altă soluție nu exista. Ar fi fost – momentul acesta de opintire pentru o țară întreagă – o minunată ocazie de conciliere politică a societății și un început de reconstrucție a României. Într-un context ca acela, adversitățile politice ar fi trebuit să amuțească o vreme. Dar, în loc să vă pese de noi, ați mai crescut febra pacientului cu un grad. Ați ațâțat în mod cinic și sălbatic populația împotriva celor care, pentru a ne scoate întregi la mal, se văzuseră constrânși să ia măsuri nepopulare. Au făcut-o știind foarte bine că opoziția îi poate transforma în victima unui populism la îndemână. Ați avut lipsa de fairplay să recurgeți la el. I-ați demonizat pe cei care, alegând să scoată țara la liman, știau prea bine că riscă să se înece ei. Din acel moment, eliminarea lui Traian Băsescu, tăietorul-de-pensii-și-salarii, a devenit și a rămas singurul punct în programul dumneavoastră politic. N-ați pierdut ocazia să-i dați în cap adversarului când era cu mâinile legate. Încercarea disperată de a-l da jos nu era altceva decât un mod de a împacheta în „bine național“ spaimele care vă bântuiau fără încetare. Erați terorizat pur și simplu de gândul unei justiții scăpate total de sub control politic. În locul unei solidarizări politice la greu, care v-ar fi legitimat pentru prima oară după 1990 ca un „partid pentru țară“, și nu ca unul al răului organizat, ați preferat să sădiți, în mințile noastre febrile, fantasma dictatorului. De fapt, n-ați făcut decât să lipsiți România de punctul ei intern de echilibru. De când ați preluat guvernul, România nu mai e guvernată. Combinațiile de gașcă, pe care le numiți „politică“, vă acaparează tot timpul. Iar pe noi ne țin cu sufletul la gură și ne dau senzația că ne aflăm în epicentrul unui cutremur perpetuu. Ne-ați furat direcția în care trebuia să mergem. Ce s-a petrecut în vara lui 2012 reprezintă, după mineriadele „bunicului“, cel mai neprietenos act la adresa poporului român. Ați fost atunci leit băieților răi din Portocala mecanică. Păreați un huligan adolescent scăpat în magazinul de porțelanuri al fragilei noastre democrații. Ați spart cu bâta obiecte prețioase, arse la foc mocnit, ani la rând, în cuptoarele renașterii chinuite ale acestui popor. Tot ce se căznise să iasă cu greu la lumină – Curtea Constituțională, Avocatul Poporului, Institutul Cultural Român, Parlamentul însuși (ați încurajat migrarea subvenționată a politicienilor de la un partid la altul) – a fost făcut zob în câteva zile.
Vin alegerile
Iar acum suntem în preajma alegerilor prezidențiale. Febra pacientului trebuie exploatată din nou la maximum. O vreme, i se aduce acestuia la pat pomană. „I se dă“. Ca și pe vremuri. „Ce se dă aici?“ era întrebarea standard pe care o punea orice trecător când vedea o coadă. Și dacă socotea că are vreo șansă „să primească“, se așeza și el la coadă „să i se dea“. O, „se dădeau“ de toate! Partidul, în grija și iubirea lui pentru noi, ne dădea când pâine, când ouă, când brânză, când schelete de pui. Câte puțin din toate, pentru ca instinctul foamei și al vânătorii să fie mereu în alertă. Iar noi „primeam“, când primeam, pâine, ouă, brânză, schelete de pui. În aceste condiții, mărfurile încetaseră să fie mărfuri, iar banii ajunseseră o formalitate. Se umbla cu banii într-un buzunar, și cu punga de plastic pliată în celălalt buzunar. Esențial era să poți face ceva cu banii și punga. Iar când făceai, pentru că totul avea alura unui hazard binevoitor și a unei generozități al cărei autor rămânea în umbră (știai, doar, că e „Partidul“), nu te puteai desprinde de senzația că ți „se dăduse“ și că „primiseși“. Evident, ceea ce ni se „dădea“ și ceea ce „primeam“ era o infimă parte din ceea ce ni se lua.
Și dumneavoastră luați din banii noștri și-i dați fără să ne-ntrebați ce vrem să se facă cu ei. Îi dați sub formă de „alocații“ lăcașelor de cult, primăriilor comunale, copiilor de etnie romă – toate astea în plină campanie electorală. Evident, pentru toată această generozitate țintită, practicată pe banii noștri, primiți voturi. În fapt, ați alocat o parte din banii noștri alegerii dumneavoastră ca președinte. Slujbașii clerului sunt tranformați în agenți electorali, primarii își conduc plutoanele rurale la vot, etnia romă își face peste noapte partid și declară pe față că „vă așteaptă la negocieri“ și vă „sprijină“. În preajma alegerilor, folosind banii publici, v-ați pus astfel la punct o adevărată armată electorală făcută din preoți, romi și primari. Ce democrație e asta și ce „cursă electorală“, când unul dintre candidații la prezidențiale ia startul avantajat de funcția de prim-ministru și-și cumpără din bugetul de rezervă al țării alegători și agenți electorali? Până și locuitorul ultimului cătun ar trebui să țipe de indignare.
Dar lucrul cel mai grav este că ați ridicat la rang de politică de stat cea mai teribilă formă a ne-patriotismului: populismul. „Mândri că suntem români“? Într-un moment în care România se află în coada clasamentelor europene la mai toate capitolele importante ale vieții (civilizație, salarii, sănătate, educație, mediu, șosele…)? Mândri că suntem români putem fi când ne gândim la domnitorul Cuza, la Brătieni, la Carol I, la Spiru Haret, la Carol Davila, la Regina Maria, la Eminescu și Caragiale, la Cioran și la Mircea Cărtărescu, dar nu la Ponta și la guvernarea lui. Când unul dintre noi ridică glasul să spună în ce hal ne-a adus țara clasa politică a tranziției, e denunțat de corul huiduitorilor de profesie ca nepatriot. Nu patriotismul de paradă e pus în discuție. Nu participarea ipocrită la hramuri și la plimbări de moaște e nepatriotică. Nu anexarea politică în emisiuni de televiziune a unor copii medaliați la concursuri de gimnastică sau la olimpiade de matematică e nepatriotică. Nu menținerea în analfabetism a populației e nepatriotică. Nu surparea permanentă a instituțiilor statului de drept și oblăduirea borfașilor sunt nepatriotice. Arătați cu degetul sunt cei care îndrăznesc să spună că se întâmplă toate astea. Și care o fac pentru că sunt răniți de moarte de imaginea unei populații care bântuie prin lume, fugind unde vede cu ochii de o țară devastată de hoție, circ și minciună.
Final neașteptat. Un prinț shakespearian pe drumul Damascului
Am obosit să vă scriu. În momentele în care nu mai văd ieșire din urâțenia în care ne faceți să trăim și pe care vreți s-o instalați de-acum în inima vieților noastre, îmi imaginez o miraculoasă convertire. Îmi spun că aveți toate datele să faceți cel mai formidabil salt: să deveniți din persecutor al binelui – misionar al lui. Încerc să vă tentez, încerc să vă conving. Ascultați.
Cine servește răul în mod călduț, meschin, nespectaculos nu are de unde se converti. În schimb, cine e instalat în epicentrul lui – cine minte la scară mare, fură doctorate, face zid în jurul jefuitorilor de țară și-și pricopsește anturajul – are din plin terenul solid pentru a executa saltul mântuirii sale. E nevoie de întreaga vizibilitate a răului, pentru ca binele să poată apărea la lumină prin contrast, ca forță eliberată. I-am invidiat întotdeauna pe cei care au ajuns să pășească pe drumul Damascului. Pentru că acolo alchimia morală e mirifică. Noi, ceilalți, trăim o viață întreagă zidiți în mediocritatea păcatelor noastre, pe care încercăm s-o domolim din când în când cu câte o faptă bună la fel de mediocră. Măreția binelui, în schimb, apare când ea se opune unui rău măreț venit nu din afară, ci din chiar viscerele lui. Dinlăuntrul aceleiași persoane. Nu cred să existe fericire mai mare decât să trăiești ziua în care simți cum pleacă demonii din tine. Închipuiți-vă cum arată o inimă care bate diavolește în slujba tuturor netrebniciilor lumii, schimbând deodată direcția bătăilor, cu aceeași patimă și forță, întru alinarea suferințelor omenești.
Dumneavoastră aveți toate datele pentru a realiza o răsturnare de proporții. Poporul român, când nu știe să iasă din impas, așteaptă o minune. Nu vreți dumneavoastră să-i furnizați minunea asta și să deveniți opusul a ceea ce sunteți? Nu vreți să fiți ca Henric, prinț de Wales, fiul regelui Henric al IV-lea? Cel pe care prietenii de beție și de netrebnicii cu care se-nhăitase, burduhănosul Falstaff în primul rând, maestrul lui în stricăciune, lăudăroșenie, minciună și depravare, îl numeau Hal? Cel despre care regele se întreba de unde anume se adunaseră în fiul său „atâtea patimi josnice, nevrednice, murdare, deșănțate, de unde-atât noroi? De unde cârdășia cu haimanale fără căpătâi“? Hal, cel care în preajma morții tatălui devine opusul său, cel care se transformă în prințul Henric, iar care din clipa în care își pune, ajungând Henric al V-lea, coroana pe cap, îi spune lui Falstaff, vechiului dascăl al depravărilor sale, ca „sub strășnicia morții, să plece la zece mile“ de palatul său? Povestea asta e una dintre cele mai frumoase din câte se află în piesele istorice ale lui Shakespeare.
Nu sunteți tentat, o clipă, să intrați în legendă, ca prințul Hal, pe poarta unei miraculoase convertiri? Să vă trimiteți socrul și pe ceilalți dascăli ai depravării, care v-au stat alături în toți acești ani, „la zece mile“ de locuința dumneavoastră? Vă dați seama ce show la scara istoriei ați putea regiza? Sunt tentat să spun acum din nou, așa cum am spus la capătul unui Apel pe care l-am scris în ultima zi a anului 1989: „Iar dacă veți da curs acestei chemări, veți primi recunoștința noastră. Vă vom iubi“.
Iar dacă nu puteți, atunci nu-mi mai rămâne decât să vă rog să vă îndurați de noi. Fie-vă milă de noi, domnule Ponta! Nu faceți să vină năpasta peste România, ajungând dumneavoastră președinte al ei! Nu cred că, în halul în care e acum, țara noastră ar suporta lesne lespedea răului pe care vă pregătiți să o așezați, pentru câțiva ani buni, peste ea. Nu ne lăsați să apucăm pe drumul lung și ocolit al „terapiei Ponta“, la sfârșitul căreia, dacă am mai exista ca popor, nu ne-am putea vindeca decât după ce vom fi băut până la capăt din paharul tuturor amărăciunilor noastre.
