Înțelesul acestei săptămâni din decembrie 2013

Îl citesc cu atenție pe Dragoș Paul Aligică, profesor de științe politice în SUA, dar observator atent al realităților politice românești. Este un intelectual tânăr, de dreapta acută, pentru care masa este o turmă anonimă, fără culoare și fără gust, care poate fi ușor ținută în frâu dacă ai la dispoziție mecanismele potrivite. Am obiceiul să le spun acestor oameni că regimul Ceaușescu a avut toate mecanismele în mână, de la stat la justiție, de la economie la mass-media, și tot nu s-a putut perpetua la putere când masele s-au hotărât că s-a atins limita de jos…
Săptămâna aceasta (multe se întâmplă în România în decembrie…) majoritatea parlamentară copleșitoare a încercat să modifice Codul Penal pentru a proteja pe cei prinși de justiție, a încercat să aprobe proiectul Roșia Montană pe o altă cale decât cea directă, a încercat să elibereze din închisori pe unii și pe alții, între ei și politicieni de vârf trimiși după gratii în aprobarea tăcută a opiniei publice.
Și iată ce scrie intelectualul de dreapta, cu vorbe care ar trebui studiate la școală:
„Merită votantul român această bătaie de joc petrecută în Parlament săptămâna asta și implicitul tratament sugerat de formula de regim descris mai sus, către care clanurile şi familiile castei politice împing România?
Științific vorbind, răspunsul este da. De 20 de ani, (dacă vreți, de 60 de ani), lucrurile pregătesc terenul pentru o asemenea posibilă transformare socială. Clanurile și familiile conducătoare reprezentate masiv în actuala putere ce a pornit această campanie de schimbare socială și politică fără precedent în țările civilizate sunt reflectarea a 23 de ani de exerciții electoare relativ libere în România“.
Pe scurt și în limba română cotidiană: dacă un grup de aleși încearcă să schimbe legile și să se autoprotejeze în fața instituțiilor statului, noi nu ne întrebăm cine și de ce a făcut-o, cum și cât de repede putem să-i oprim democratic, ci afirmăm limpede că opinia publică din România, oamenii tăcuți ai acestei țări merită un asemenea tratament pentru că nu au știut niciodată cu cine să voteze.
Dacă un grup de aleși inițiază o lege prin care intelectualii de dreapta să primească trei salarii și două case pe viață, ce poate face electorul din comuna Talpa, județul Botoșani, pentru care este o mândrie să meargă la vot și să voteze cu cine îi place? Ce putere are electorul mediu să oprească un grup de aleși să-și transfere proprietățile statului pe numele lor, să-și cumpere avioane din banii de taxe, să-și trimită copiii și nevestele europarlamentari sau să primească „atenții“ și „foloase“ din partea unuia sau a altuia care vrea ceva la marginea legii sau a moralei? Singura putere reală a electorului este să vină la vot ori de câte ori este chemat. În perioadele interelectorale poate să scrie scrisori, poate participa la manifestații sau poate dărui ceva din avutul său unui partid, unei organizații neguvernamentale sau unei persoane care se ocupă cu monitorizarea activității aleșilor. Ar trebui modificări la legea partidelor politice pentru a le lega mai strâns de membrul și susținătorul obișnuit – care acum este pur și simplu o masă de manevră în mâna baronetului local și național. Ar trebui modificări în legea bugetului pentru a permite organizațiilor neguvernamentale să aplice la fonduri guvernamentale pentru a monitoriza critic activitatea puterilor în stat. Ar trebui modificări în structura puterii legislative, executive și chiar judecătorești, pentru a nu permite grupurilor de interese să captureze pe nesimțite bugete, pârghii de putere, poziții de status și rol în statul român. Dar, noi, intelectuali rasați, cu vederi elitiste, nu propunem astfel de măsuri, plictisitoare și anodine. Noi condamnăm oamenii acestei țări că nu au votat cum trebuie. Noi le predicăm de la amvonul religiei elitiste că nu merită mai mult.
Înțelesul acestei săptămâni este cu totul altul decât cel a condamnării publicului.
Înțelesul acestei săptămâni este că nici dacă ai 70% din locurile parlamentare, nici dacă te bați pe umăr cu mai-marii zilei de aiurea, nici dacă ai ocupat toate posturile disponibile în sistemul puterii executive, judecătorești și legislative nu poți face ce vrei – tu sau grupul tău de interese. Chiar dacă opoziția este lată, chiar dacă milioanele de electori nu spun public nimic, că nu au cum, tot nu poți scoate deținuţii din pușcării, tot nu poți deschide calea mitei oficializate, tot nu poți desprinde țara de valori poate minimale, dar bine interiorizate. Chiar dacă mogulii presei cred că ei decid (cum credea și Ceaușescu, care avea mult mai multă presă decât poate avea azi un mogul sau altul), în societatea democratică a României de azi sunt destui ziariști cu inimă mare, minte în cap și știință de carte ca să ne informeze, chiar pe canalele mogulilor, că mafia nu doarme.
Democrația este o luptă, nu un premiu academic. Iar într-un sistem democratic, cine a ținut partea găștilor, clanurilor, elitelor subțiri și delicate, grupurilor de interese nu a rezistat mult cu salariu și facilități din banii plătiți de oameni ca taxe și impozite.
Științific vorbind, mulți și-au încheiat cariera politică în această săptămână. Ei nu știu, dar publicul o știe. Iar Dragoș Paul Aligică a pierdut un anonim cititor, constant și atent.