Oglinda în care nu vrem să ne uităm

Ce ne deranjează? Putem enumera pe loc o mulţime de neajunsuri cu năduf sau putem deschide televizorul pentru a vedea o jeluire prelungă despre starea deplorabilă a ţării. Dacă luăm creionul în mână şi gândim mai aplicat, vedem iarăşi că în România ar fi cam totul de reparat. Totuşi, poate că mai interesant ar fi să facem exerciţiul de a pune o oglindă pentru societatea românească pe care prea de puţine ori o folosim, cea a tinerilor. Chiar aşa! Cum văd cei din generaţiile noi starea de lucruri în care ne complacem?
Am avut ocazia să mă întâlnesc, în cadrul unui program, cu un grup de tineri, elevi de liceu; o experienţă interesantă pentru mine, pentru că recunosc faptul că – pe măsură ce au trecut anii – am pierdut contactul cu cei aparţinând acestei categorii de vârstă. Legăturile le-am pierdut şi cu sistemul românesc de învăţământ primar şi secundar, în care nu am dorit niciodată să lucrez, deşi am terminat o facultate care mi-ar fi dat dreptul să profesez. Nu auzim despre adolescenţi, în general, decât o dată pe an, pe la începutul verii, când ridicăm din umeri minunându-ne de „catastrofele de la bac“. În cealaltă extremă, mai aflăm ceva despre vreun tânăr care a reuşit să obţină o bursă la un colegiu reputat din America; la categoria excepţii, desigur.
Cam la atât este dispusă atenţia noastră – ca societate – faţă de generaţiile care vin! Este drept, însă, nici tinerii nu ştiu să ne facă să ridicăm privirea. Am fost contrariat de faptul că am constatat foarte multă poziţie defensivă, nepăsare, plictis, în cele din urmă, chiar lipsă de dorinţă de afirmare pentru generaţia celor născuţi la sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90. O atitudine semicontemplativă, o abdicare de la opinii, nu de multe ori inabilitatea de a folosi o oportunitate care realmente li se deschisese.
Un prieten îmi atrăgea atenţia că cei din generaţia despre care vorbim – deşi au capacitatea de a învăţa rapid şi o abilitate chiar mai bună de a atinge obiectivele adecvând mijloacele aflate la dispoziţie decât a celor care acum au 35-50 de ani – totuşi, au dificultăţi majore la orice este legat de improvizaţie şi sunt puşi în dificultate de la orice se îndepărtează de ceea ce ştiau iniţial. Asta vine împreună cu o incapacitate de a înţelege întregul, de a asocia că o sumă de lucruri, de întâmplări, de fenomene sunt puternic interconectate. Concluzia prietenului meu era aceea că tocmai acest handicap de a înţelege complexitatea unor conexiuni îi împiedică să aibă o viziune asupra societăţii ca întreg şi să se gândească la faptul că unele soluţii nu pot fi decât de ansamblu. De aici ar veni şi o anume lipsă de opinie (şi de interes) faţă de ce se întâmplă în jurul lor, o abdicare de la gândul că ar putea fi vreodată parte în dezbaterea publică.
Poate că adolescenţii sunt încă „necopţi“ pentru a veni cu opinii solide, cu atât mai puţin cu soluţii. Totuşi, critica faţă de ce se întâmplă în jurul lor ar trebui să şi-o asume! În măsura în care nemulţumirea este vie, strigată, nu are cum ca glasul unei noi generaţii să nu se articuleze. Probabil că asta trebuie să facă tinerii acum: să înveţe, dar să înveţe şi să strige…
I-am întrebat pe elevii de liceu cu care m-am  întâlnit ce îi deranjează. De aici trebuie să pornească totul: să ştii ce te nemulţumeşte. Apoi, ar urma un efort să înţelegi de ce luc
rurile merg aşa; finalmente, poate fi conturată soluţia unei generaţii. Rezum răspunsurile, veţi vedea că nu sunt diferite mult de cele aparţinând tuturor românilor; este, însă, oglinda pe care ne-o pun în faţă tinerii şi asupra căreia ar trebui să stăruim. Ce îi deranjează, aşadar, pe tineri?
Lipsa de respect. Mizeria şi lipsa de curăţenie pe străzi. „Oamenii nu se dau la o parte din uşile de la metrou când ceilalţi vor să iasă“, spune o fată, surprinzând astfel lipsa de civilizaţie. „Pupincuriştii“, zice o altă elevă, care cu siguranţă că vrea să îşi croiască altfel drum în viaţă decât ceea ce a fost pentru mulţi „reţeta de succes“ în societate. „Părerea proastă despre România“, răspunde o tânără care ne arată că există totuşi o preocupare pentru lucrurile care ne afectează la nivel de ţară.
Ce mai avem pe listă? Prostia, aroganţa şi modul superficial în care se abordează lucrurile. „Meltenii“ şi sistemul de învăţământ. Ignoranţa şi ipocrizia. „Nepăsarea faţă de cei mai slabi“, spune o fată, însă este ceva care revine şi la alţi colegi. „Oamenii cu funcţii importante nu dau importanţă celor slabi“, spune altă elevă. Alina însă face o alăturare interesantă: „Aglomeraţia din oraş şi nepăsarea faţă de cei slabi“. „Nu se pune accent pe tineret“, este o altă preocupare pe care Mădălina o pune altfel: „Părerea adulţilor faţă de noua generaţie“.
Starea de nemulţumire există, aşadar, chiar dacă tinerii nu ne-o strigă. Sunt la vârsta răzvrătirii, dar nu se răzvrătesc. În opinie şi nu în pumnul ridicat pe stradă. Având responsabilitatea familiilor, probabil că cei maturi sunt mai nemulţumiţi. Un cititor din Oradea mi-a scris la începutul acestei săptămâni că încearcă un sentiment care probabil a mai existat la 1907. La 50 de ani, alege „calea pribegiei pentru un loc de muncă în alte ţări unde statul şi politicul lucrează pentru cetăţenii săi şi nu împotriva lor“. Această opţiune mi-a fost indicată şi de una dintre elevele de liceu. Părăsirea unei ţări prost alcătuite este preferată de tot mai mulţi români unei lupte cu rezultate incerte. Cu siguranţă, nu vom pleca însă cu toţii… Unii chiar se vor întoarce… Şi se vor întreba cu toţii ce îi deranjează. „Cât credeţi că vor mai rezista mai ales cei tineri la umilinţa şi dezastrul economic produs de câţiva ani încoace?“, se întreba cititorul din Oradea. Este o altă întrebare care poate ar trebui să şi-o pună cei din noua generaţie.