Democrație „a la russe“

Vă provoc să ghiciți ce anume mi-a inspirat titlul acestui articol! Dacă vă gândiți la rușii care ne învață democrația pe undele postului de radio Vocea Rusiei, aplicând principiul binecunoscut al lui Murphy, „cei ce nu pot îi învață pe alții“, vă înșelați. Nici măcar democrația, cum a fost ea înțeleasă de Rus, fost ministru de interne recent demisionat dintr-un „grup infracțional organizat“, nu mi-a fost sursă de inspirație. Ca să nu vă țin în tensiune, vă dau răspunsul atât de greu de ghicit (oare?), muză mi-a fost gustoasa salată „a la russe“, căreia cititoarele gospodine îi cunosc bine rețeta și știu că o greșeală de dozaj o transformă în terci. Democrația, ca orice altă îndeletnicire omenească, se învață prin practică îndelungată. Cei care ne suspectează că nu cunoaștem regulile democratice sunt lipsiți de obiectivitate, deoarece ignoră că timp de 45 de ani românii au exersat statul totalitar, iar, din păcate, nici în perioada anterioară venirii comunismului la putere, România nu a excelat în practica democratică. Ulterior, începutul anilor ’90 a fost marcat nu de încercări de instaurare a rodatei democrații occidentale, ci a uneia „originale“, de inspirație perestroikistă. În școală, cel puțin după știrea mea, nu se predă din păcate consecvent și accesibil ce este democrația, în sensul ei de supremație a legii și nu doar a celui reducționist și simplist de „putere a poporului“. Or în aceste condiții, este clar că învățatul după ureche sau, mai grav, din surse de genul multor posturi actuale de televiziune care distorsionează realitatea în interes ocult, nu a făcut decât să sporească confuzia, iar românul să înțeleagă democrația ca o salată terci în care componentele sunt puse de-a valma și dozate în funcție de interesul de moment al puternicilor „bucătari“ ai zilei.
În compoziția democrației românești actuale, dintre ingredientele lipsă sau în cantitate necorespunzătoare aș remarca două importante, reprimarea bunului-simț și împingerea dincolo de limita normalului a prezumției de nevinovăție.
Noțiunea de bun-simț are la origine cele cinci simțuri umane care sunt „interfețele“ prin care individul percepe realitatea înconjurătoare. Bunul-simț este condiționat de încrederea totală în transmiterea nedistorsionată a „informației“ către creierul uman. Din nefericire, asistăm astăzi tocmai la cultivarea îndoielii în aceste simțuri altminteri infailibile, explicându-ni-se persuasiv că, dacă vedem un politician oarecare copiind pagini întregi dintr-o parte într-alta sau altul îndesând caltaboși în geantă, să nu ne credem ochilor pentru că la mijloc este o uneltire politică. Negarea evidenței și înlocuirea cu o realitate contrafăcută este și încercarea de a ne suprima încrederea în auz. Despre înregistrările obținute prin interceptări telefonice sau ambientale ni se sugerează că urechile se înșală deoarece transcrierile au ajuns ilegal în presă sau, mai rău, că toți suntem ascultați, deși nu am auzit până acum convorbiri ale oamenilor cinstiți, ci doar despre cum se înmormântează fie rakeți în dealurile Moldovei, fie 40.000 de olteni în Gorj de către un subprefect. În loc să se revolte că se poartă convorbiri cu un astfel de conținut, unii se izmenesc, precum hoțul prins cu mâna în poșetă, că în ciuda faptului că justiția a aprobat astfel de intercepretări, grav este de ce și cum au fost făcute publice, în loc să înțeleagă supremația dreptului la informare al opiniei publice, care doar astfel poate pune presiune pe infractori, fie că aceștia au gulerele albe sau murdare. Bomboana pe colivă o pune într-o conferință de presă o doamnă europarlamentar cu soț primar care declară sentențios că practica interceptărilor telefonice este de sorginte stalinistă, iar domnul ministru trebuia să fie avertizat că urmează să i se înregistreze convorbirile! Îi spune cineva că practica interceptării infractorilor este normală în justiția democrațiilor avansate și nu are nimic în comun cu perioada comunistă când se urmăreau „dușmanii de clasă“? Sunt astfel de afirmații scuzabile doar pentru că și dânsa concurează, alături de un fost actor ministru al culturii, la concursul care este cel mai bun din PNL la, îl citez: „Să mă duc, să mă zbat, să muşc, să rup, să… tot ce trebuie“? Dacă astfel de formatori de opinie sau comentatori jalnici ne cer să ne îndoim de văzul și auzul nostru, ce ne mai lasă la dispoziție, gustul îndoielnic, mirosul pestilențial emanat de mercenari ai studiourilor TV sau pipăitul „blănii motanului Felix“?
Mai deunăzi, eram certat printr-un comentariu că încalc principiul prezumției de nevinovăție pentru că îmi permit să am o opinie, calificându-i drept infractori pe cei care încearcă deformarea realității și legii, atrăgându-mi-se atenția că am un astfel de drept doar după ce o instanță judecătorească se va pronunța definitiv în cauză. Această absolutizare a unui principiu constituțional este una dintre marile capcane întinse de infractorii de ieri și de azi, promovată cu stupidă frenezie de tot felul de atoateștiutori care eludează esența, și anume că acest principiu se adresează exclusiv cadrului juridic și nu se poate contrapune dreptului sfânt la opinie. Unui judecător îi este într-adevăr interzis să considere un acuzat de la bun început vinovat, dar asta nu răpește dreptul unui cetățean simplu să-și exprime părerea. Este de râs dacă nu ar fi de plâns, când în fața dovezilor incontestabile ești pus la punct că nu ai voie să numești infractorul bandit pentru că încă nu a suferit o condamnare definitivă și irevocabilă. Cei care gândiți așa treziți-vă, nimeni nu are dreptul să vă sufoce opinia sau să vă ceară să vă îndoiți de evidențe. În aceste ape tulburi, înoată vioi rechinii tranziției, cărora noi, victimele, ne rușinăm să le strigăm în față infamia. Ei încep să tremure „să nu își petreacă bătrânețile în pușcărie“, iar cetățeanul înzestrat cu bun-simț nu are nici măcar dreptul să le pună la îndoială onestitatea?
Când îi ascult pe cei care îmi insultă bunul-simț și mă învață să îmi reprim opinia în numele prezumției de nevinovăție, am senzația că își bat joc de mine, dumneavoastră nu?