FMI, o centură de siguranţă… pentru bănci

Negocierile din zilele acestea între autorităţile române şi reprezentanţii Fondului Monetar Internaţional risipesc dubiile chiar şi pentru naivi. FMI – teoretic o instituţie financiară internaţională, având în acţionariat state – este doar un antemergător al marelui capital bancar multinaţional. Rolul principal? Promovarea unui climat permisiv de intrare şi operare a acestuia înainte şi în timpul inflamării bulelor creditării în diverse ţări şi apoi cel de demantelare ordonată şi curăţare a mizeriei financiare lăsate de băncile comerciale. Cu grija cea mai mare ca efectele devastatoare ale spargerii bulelor speculative şi exceselor din credit să apese exclusiv pe umerii populaţiilor băştinaşe şi bugetelor de stat, nicidecum ai băncilor. Acestea culeg profiturile în anii buni, pierderile urmând să fie măcinate de societatea apăsată de povara datoriilor acumulate în exces.
FMI vine să controleze acest proces, cu accent pe corecţiile bugetare, pe „măsurile dure“ la nivelul populaţiei şi pe stabilitatea financiară, înţeleasă ca o protecţie nemeritată a băncilor care au pompat credit în exces în perioada de „boom“. Fondul reprezintă, aşadar, o astfel de „centură de siguranţă“. Nu pentru ţări, căci acestea oricum îşi ajustează bugetele, îşi înstrăinează resursele şi îşi trec populaţia pe un regim de austeritate. Ci pentru capitalul bancar, ce trebuie ocolit de efectele negative ale spargerii bulei nesustenabile a creditării pe care tot ele au inflamat-o. De fapt, dacă nu ar şti că există FMI care să vină să cureţe din urmă mizeria financiară lăsată, băncile ar fi mai înfrânate pe panta ascendentă, iar frica ar funcţiona profilactic pentru a nu duce creditarea în zone de exces. Acest lucru nu se întâmplă însă, iar mecanismul funcţionează uns de mai bine de un sfert de veac.
Abordarea frontală a temei Ordonanţei nr. 50/2010 privind reglementarea contractelor de creditare în negocierile dintre FMI şi guvernanţi trădează rolul de protector al capitalului bancar multinaţional pe care îl joacă instituţia. Şeful misiunii FMI în România a menţionat expres acest aspect şi în conferinţa sa de presă de luni: „Ne interesează ca populaţia să fie protejată, dar vrem să ne asigurăm şi că nu există ceva care să pericliteze stabilitatea financiară. Încurajez guvernul şi parlamentul să lucreze împreună, astfel încât OUG 50 să respecte cele două obiective importante. Sunt optimist că vom găsi o soluţie care să respecte ambele obiective. Vrem să ne asigurăm că am respectat acest echilibru pentru continuarea programului“.
Cei de la FMI vor să se „asigure“, deci, că băncilor le va fi bine aici, în ochiul unei furtuni pe care chiar ele au stârnit-o. Motivaţia invocată este cea a stabilităţii financiare a ţării, înţelegând prin aceasta ca băncile să nu se clatine. Dar este un mod ciudat de a pune această problemă post-factum. Stabilitatea financiară a fost pusă în pericol chiar de bănci în anii de expansiune a creditului. Este normal ca aceste excese să producă efecte nedori-te şi ele nu pot ocoli băncile. Să ne gândim care este obiectul OUG 50! Un volum de opt milioane de credite acordate de băncile comerciale româneşti. Opt milioane! Într-o ţară cu patru milioane de salariaţi! Sănătatea financiară aici a fost vătămată ireparabil. Pretenţia FMI ca bula imobiliară şi împrumuturile cu buletinul să nu se spargă (şi) în capul băncilor este cel puţin exagerată. Şi nedreaptă.
Acum două săptămâni, preşedintele Asociaţiei Române a Băncilor, Radu Gheţea, estima că transpunerea Ordonanţei 50 în realitate s-ar traduce prin pierderi de 596 de milioane de euro. Poate o exagerare, dar sistemul deja a ajuns, în septembrie, la pierderi de 476 de milioane de lei. Chiar şi BCR, ce a raportat profit de şase milioane de lei, numără credite neperformante în proporţie de 17,4%. Asta, în condiţiile în care bula imobiliară nu este nici la jumătatea procesului de deflatare. Peisajul este, într-adevăr, înspăimântător. Departe oricum de găluşca „sistem bancar solid“ livrată în 2008.
Înseamnă asta să închidem ochii la abuzurile băncilor, de dragul unei presupuse stabilităţi financiare, cum ne sugerează FMI? Oare nu ni s-a spus că în capitalism actorii trebuie să îşi asume propriile greşeli? Băncile, care au plusat la bula imobiliară, trebuie să îşi ia pierderile acasă. Să recunoască creditele neperformante. Să provizioneze. Să execute silit (aici, şi debitorii trebuie să îşi asume responsabilitatea!). Să aducă în piaţă inventarul recuperat. Să se capitalizeze. Dacă au avut bani să plaseze în exces pe piaţă în anii trecuţi, băncile trebuie să îi găsească şi acum pentru a umple găurile. Dacă nu, să meargă spre faliment. Aşa e în capitalism! Cel adevărat, nu surogatul pretins acum, în realitate un corporatism (neo)fascist susţinut de statele industrializate şi instituţiile financiare internaţionale.
Cât despre Ordonanţa 50, aceasta trebuie să meargă înainte pentru a corecta neajunsurile (la limita înşelătoriei) de care s-a însoţit bula creditării şi pe care nici reglementatorii şi nici piaţa nu au reuşit să le elimine în toţi aceşti ani.
Avertismentele bancherilor, cu nuanţe de ameninţare, că până la urmă clienţii vor resimţi negativ impactul noii legislaţii prin restrângerea creditării, trebuie ignorate. Elizabeth Warren, profesor de drept la Universitatea Harvard, însărcinată de preşedintele Barrack Obama să se ocupe de crearea unei noi agenţii de protecţie a consumatorului american la nivel federal, a afirmat recent că nu contează dacă vom avea un credit mai accesibil sau mai restrictiv. Problema este greşit pusă.
Pur şi simplu, creditul trebuie să fie „mai onest“. Consumatorii trebuie să înţeleagă costul creditului, metodologiile de calcul, pentru a lua hotărârile în consecinţă. „Aceasta nu este ceva despre controlul preţului sau un joc despre cât de multe reglementări impunem. Este, de fapt, doar o încercare de a spune: hai să stabilim clar ce şi cât costă, hai să lăsăm consumatorul să ia o decizie bună şi informată, hai să lăsăm piaţa să devină competitivă şi astfel vor fi profituri de realizat şi pentru industria financiară, dar şi mai multă stabilitate pentru întregul sistem“, a declarat Warren pentru CNBC. Aceasta a subliniat că au fost multe bănci care şi-au construit modelul de business pe prostirea oamenilor, ceea ce este periculos nu numai pentru securitatea familiilor, ci şi pentru stabilitatea întregii economii.
Dacă în SUA, după 200 de ani de capitalism, şi alte zeci de financializare a întregii economii, consumatorii au ajuns în faţa unei astfel de provocări, cu atât mai mult se impune în România. Băncile ar fi trebuit să se gândească la stabilitatea financiară când pompau la bula imobiliară, iar nu acum, când apelează cu disperare la „centura de siguranţă“ a FMI.