Inundaţiile nervozităţii manipulate

În vremea guvernării Tăriceanu, prin iulie 2007, România a fost lovită de secetă. Era o „secetă politizată“. Scriam în paginile Gazetei de Sud că „politicienii români au reuşit trista performanţă de a politiza până şi fenomenele meteo. Seceta care bântuie ţara a devenit subiect de ceartă între preşedintele Băsescu şi prim-ministrul Tăriceanu. Fiecare dintre aceşti doi Trahanache ai teatrului politic românesc foloseşte pârghiile specifice funcţiei ocupate pentru a exploata seceta în interes propriu şi ca lovitură de pedepsire a adversarului“. La trei ani de la această secetă avem parte de inundaţii devastatoare. Inundaţii nervoase şi manipulate. Ţara este colindată de figuri triste şi neputincioase. Traian Băsescu, un preşedinte nervos şi iritat de incompetenţa guvernului Boc şi de inconştienţa guvernelor anterioare, îşi asumă, vrând-nevrând, rolul de paratrăsnet. Curajul de a merge printre sinistraţi are un preţ pe care Traian Băsescu deja îl plăteşte. Supărarea îndreptăţită a oamenilor se revarsă asupra lui. Românii cărora apele le-au spulberat casa, curtea, bruma de avere nu sunt interesaţi de subtilităţile jocului politic şi nici de faptul că vreun ministru inconştient de la PSD, PNL sau PDL a reorientat fondurile pentru amenajarea şi îndiguirea râurilor către contracte grase în beneficiul firmelor de partid. Oamenii vor să se facă dreptate.
Opoziţia şi trusturile media inamice lui Băsescu toarnă gaz peste focul supărării oamenilor. Cu cinism, dar eficient, activiştii partidelor din opoziţie şi-au făcut datoria. Ecranele televizoarelor au fost şi ele inundate, precum satele ţării, de ape tulburi şi murdare. O mamaie arvunită să ţipe şi să bocească blesteme când apare marinarul preşedinte prin sat sau un copilaş învăţat să recite, ca pe poezie, nişte cuvinte cu iz electoral antibăsescian – „nenea domnu’ preşedinte, să nu tăiaţi pensia lui bunica şi din salariul lui mami“ – sunt personaje care transformă tragedia într-o piesă de teatru al absurdului. Manipularea este vizibilă, situaţia rămâne penibilă, dar rezultatul va fi mulţumitor pentru păpuşarii din umbră. Băsescu mai pierde un procent la imagine. Încercând să suplinească neputinţa primului ministru, Băsescu încasează bobârnacele în locul lui şi dovedeşte, prin impulsivitate, că nu este suficient pregătit să facă faţă loviturilor sub centură pe care le primeşte de la rivalii politici.
Emil Boc, pe de altă parte, îşi merită soarta. Să ne reamintim faptul că, spre sfârşitul primului mandat de preşedinte al lui Traian Băsescu, se zicea că România dispune de un plan bine elaborat de prevenire şi intervenţie împotriva inundaţiilor. Unde este planul? Au fost implementate măsurile cuprinse în plan? Nu am auzit nimic despre acest plan, iar reacţia guvernului dovedeşte doar lipsă de coordonare, improvizaţie şi neprofesionalism. Emil Boc a reacţionat ca şi Călin Popescu Tăriceanu faţă de problema zonelor inundabile din preajma râurilor şi a Dunării, adică prin indiferenţă şi ineficienţă. Situaţia este agravată nu numai de incompetenţa guvernului Boc, ci şi prin gafele de comunicare şi de comportament comise de miniştrii care s-au grăbit să ia exemplul lui Traian Băsescu şi să meargă prin satele şi oraşele inundate ale ţării. Ne întrebăm care ameninţare este mai mare: inundaţiile sau guvernul?
Efectele inundaţiilor au fost agravate şi de haosul existent în administrarea terenurilor din zonele riverane. Mulţi dintre sinistraţi şi-au construit casele în zone care, în mod natural, sunt inundabile. Acest amănunt nu a fost oare cunoscut de cei care acum se plâng că au apa în curte sau de primarii care le-au eliberat autorizaţiile de construcţie? În plus, majoritatea sinistraţilor nu au proprietăţile asigurate. Statul te ajută atât cât poate, dar tu, ca proprietar, eşti obligat să-ţi asiguri averea împotriva calamităţilor sau altor evenimente neprevăzute, pentru a fi despăgubit dacă te loveşte soarta. În lumea civilizată aceasta este procedura.
Totuşi, apele nu ne pedepsesc pentru prima oară. Doar efectele sunt mult mai grave. Care este cauza? Răspunsul, cel puţin pentru mine, este unul singur: rătăcirea poporului în pustiul lepădării de Dumnezeu. Preoţi şi popor, conducători şi oameni de rând, bogaţi şi săraci, am părăsit bunătatea, generozitatea, sinceritatea, munca cinstită, iubirea de oameni şi de Dumnezeu. Trăim cu răutate şi în întuneric. Primim ceea ce am semănat în sufletele noastre şi în sufletele celor din jurul nostru. „Tu ai dat hotărâri drepte în toate relele ce ai făcut să vină asupra noastră şi asupra cetăţii celei sfinte a părinţilor noştri, Ierusalimul; că în adevăr şi dreptate ai adus acestea peste noi din pricina păcatelor noastre. Că am păcătuit, că am făcut fărădelege, depărtându-ne de la Tine“. (Cântarea celor trei tineri 1, 4-5).