Într-o declaraţie ce se voia sibilinică, George Soros critica săptămâna trecută politica Germaniei de reducere a deficitului bugetar. La distanţă de o zi, Financial Times considera politica de austeritate a României mai dură decât standardele UE. Am ajuns şi noi (printre) primii la ceva, ceea ce înseamnă că există un curent destul de răspândit împotriva reducerii deficitelor. O pletoră de politicieni, fie ei socialişti sau liberali, combat din toate puterile orice măsuri de limitare a cheltuielilor bugetare, în România şi aiurea.
Declaraţia miliardarului explică, însă, încrâncenarea celor ce se opun reducerii de salarii şi prestaţii sociale. Principala lor preocupare este democraţia, mai precis două dintre posibilele sale principii: majoritatea – ce limitează influenţa elitelor naturale – şi proporţionalismul – care poate schimba echilibrul politic prin introducerea de minorităţi artificial constituite, dar ilicit de puternice.
Se creează astfel diverse minorităţi socio-profesionale, adevărate caste, ce-şi câştigă privilegiile prin folosul pe care îl aduc politicienilor, primind în schimb prestigiu social, influenţă şi privilegii materiale. Acelaşi melanj de majoritate şi proporţionalism produce o nouă categorie de lumpen-asistaţi, indivizi ce-şi încasează fraudulos prestaţiile sociale, de la pensionaţi contra şpagă – la noi, până la cetăţeni pseudolegali (copii ai imigranţilor ilegal) în unele state europene.
Sistemul politic în care indivizi cu interese convergente se asociază în partide politice, care apoi se luptă pentru a câştiga majoritatea opţiunilor electoratului, cum este, cel puţin în intenţie, regimul democratic, a murit. În prezent, partidele nu mai conving, nu mai cuceresc electoratul, ci îl produc. Fac asta prin măsuri economice şi sociale, dar mai ales prin politici financiare, prin manipulare, prin confiscarea resurselor către stat şi redistribuirea după programe politice, prin impozitarea excesivă a muncii şi supralegiferarea ilicită a vieţii private.
Aşa se explică de ce pensiile (uneori şi salariile) ajung a fi considerate drepturi patrimoniale, deşi în ţări ca România nu sunt nici măcar drepturi contractuale, ci alocaţii stabilite arbitrar (fără raportare directă la contribuţie) şi a căror mărime e rezultatul unui algoritm ce ţine cont, măcar teoretic, de nişte parametri economici. Ajungem astfel în situaţia absurdă în care dreptul la pensie – incontestabil – este confundat cu dreptul la un nivel nesustenabil economic al acesteia.
Asta, în timp ce dreptul firesc al oricărui individ de a beneficia de rezultatele propriei munci poate să fie încălcat prin fiscalitatea excesivă. În ce măsură reducerea prestaţiilor sociale este o restrângere a unui drept la proprietate – la limită un furt – în timp ce transferul de sume din bugetul de stat (de care plătitorul de taxe beneficiază prin serviciile publice) către cel de asigurări sociale este corect şi legal, şi nu un furt sau o delapidare?
Un sofism: săracii cheltuiesc mai mult
De obicei, apologeţii delapidării viitorului, ai spolierii actualelor şi viitoarelor generaţii de indivizi productivi, propun menţinerea actualului nivel de cheltuieli bugetare invocând o iluzorie creştere economică bazată pe consumul pe datorie sau ameninţând cu o accentuare a recesiunii prin scăderea consumului.
Şi fac asta în ignorarea totală a faptului că menţinerea actualului nivel – dovedit nesustenabil – al cheltuielilor bugetare nu este posibilă decât printr-o nouă creştere a impozitelor şi taxelor (condiţie inclusiv pentru obţinerea împrumuturilor, deci a continuării consumului pe datorie). Adică, sumele disponibile pentru consum vor fi aceleaşi, însă beneficiarii bunurilor consumate vor fi alţii. Cererea şi oferta rămân în echilibru, indiferente la numele beneficiarilor, deci nici o şansă de creştere economică.
Greşeala, cunoscută în logică sub numele de împătrirea termenilor, constă în confuzia ce se face (adesea voit) între necesităţile unor persoane şi cererea de bunuri a acestora. E adevărat că, dacă ar avea banii necesari, oamenii fără locuinţă şi-ar cumpăra una, în timp ce posesorii de locuinţă ar cheltui banii mai degrabă altfel. Numai că economia se relansează pe baza cererii, ce nu ţine cont de nevoile oamenilor, ci de disponibilul de bani al acestora. Iar disponibili pentru investiţii, deci pentru creştere, sunt banii economisiţi, nu cei cheltuiţi.
Suporterii creşterii taxelor – indiferent că se ascund sau nu după clamarea unor (inexistente) măsuri de relansare economică din partea guvernelor în funcţie, cum fac la noi liberalii, sau propun impozitarea progresivă, cum fac la noi social-democraţii – evită să spună un lucru simplu: consumul pe datorie va fi plătit oricum, însă la factură se vor adăuga şi dobânzile. Problema este, evident, cine plăteşte.
Libertatea copiilor de sclavi
Există două variante. Prima este creşterea taxelor şi micşorarea prestaţiilor sociale pentru anumite categorii; de regulă, fie cele mai puţin puternice politic sau mai puţin numeroase (în România, persoanele active sunt minoritare în raport cu asistaţii şi bugetarii şi mai slabe politic decât magnaţii), fie cele cu docilitate politică redusă (persoanele educate).
Scăderea prestaţiilor către anumite categorii se poate realiza prin introducerea impozitării progresive – plăteşti mai mult, primeşti mai puţin, se aplică solidaritatea, se eludează contributivitatea; creşterea vârstei de pensionare – plăteşti mai mulţi ani, primeşti pensie mai puţini; excepţii fiscale pentru anumite categorii – povara fiscală rămâne pe umerii a tot mai puţini, prestaţiile rămân cel mult egale, dar mult diferite proporţional.
Rezultatul este o relativă creştere a bugetului, până când se reechilibrează prin evaziune, o scădere a cheltuielilor sociale, prin eliminarea drepturilor unor categorii şi, evident, atât de dorita de către politicieni – şi nu numai – pace socială.
A doua variantă este găsirea unui sponsor care să finanţeze intrarea într-o nouă bulă de creştere. Se poate realiza prin: reducerea patrimoniului prin privatizări; reducerea suveranităţii prin concesionări; amanetarea viitorului, cel puţin pentru o generaţie, prin împrumuturi ale statului către organisme internaţionale sau investitori privaţi.
Acest al doilea scenariu nu prea mai este posibil, nici în România, nici în alte părţi. Există prea puţine lucruri ce mai pot fi privatizate şi prea puţini investitori care să cumpere la un preţ cât de cât corect. Iar finanţarea actualei risipe este şi dificilă, întrucât mulţi bani s-au dus deja în astfel de amânări, şi imorală.
Avem şi un scop politic aici, nu doar construirea canalului
Parafrazând zicerea liderului comunist Nikolski, există şi un scop politic în menţinerea risipei bugetare, nu doar depăşirea crizei. Canalul a fost cimitirul indezirabililor. Criza ar putea să-i împrumute rolul, tot în numele majorităţii. Ni se aminteşte, din ce în ce mai insistent, că democraţia costă. Suntem ameninţaţi tot mai mult cu posibila prăbuşire a tinerelor democraţii sau cu revirimentul naţionalismelor şi extremismelor.
În completa ignorare a faptului că nu democraţia, ci abuzul de majoritate – statul asistenţial – predispune la delapidarea bugetului prin pomeni electorale sau contracte preferenţiale. Sau uitând că succesele naţionaliştilor au apărut mult înainte de criză, probabil ca reacţie la erorile construcţiei paneuropene. Altfel e greu de explicat cum, în numele democraţiei, se încalcă libertatea, atât a cetăţenilor în viaţă, cărora li se restrânge dreptul de a decide asupra propriilor bunuri, cât şi a viitorilor cetăţeni, cărora le legăm de picior ghiuleaua datoriilor făcute în prezent.
Din păcate, nici George Soros – altminteri cel mai de succes dintre speculatorii pe diverse burse – nu este departe de acest gen de sofisme. Însă, venind din economia reală, nu din zona birocraţiei bugetare precum politicienii români sau (mulţi dintre) europeni, domnul Soros este sincer şi recunoaşte că principala sa îngrijorare este democraţia, nu criza economică sau depăşirea ei.
„Chiar acum Germania îşi târăşte vecinii în deflaţie, care ameninţă să declanşeze o lungă perioadă de stagnare. Iar aceasta duce la naţionalism, tulburări sociale şi xenofobie. Democraţia însăşi ar putea fi în pericol“. Adică sistemul în care ştie să acţioneze şi care îi protejează deţinerile.
Potrivit articolului din FT, măsurile de reducere a şomajului şi de creştere a consumului au ridicat deficitul bugetar al Spaniei cu peste zece procente în doar doi ani. Ce se întâmplă când se plătesc de la buget 14 salarii pentru 11 luni de muncă unui aparat birocratic exagerat de numeros şi puţin eficient, iar politicienii ascund ani întregi gunoiul sub preş se vede în Grecia.
Bursa voturilor şi proxenetismul politic
Pentru oricine evită capcanele şi sofismele discursului populist al celor ce se opun reducerii deficitelor, rămâne limpede că scopul acestora este unul politic, conservarea privilegiilor unor match-makers politici. Care, cum spuneam la început, se pricep să creeze electorat, nu să-l câştige. Însă, cum e mai uşor să produci sărăcie decât bogaţie, e firesc să codoşească în numele statului asistenţial.
În societate, ca şi în speculaţiile bursiere, câştigă toţi doar când creşte bursa, adică toată economia. Când scade tot, important e să limitezi pierderile. Altminteri, câţiva câştigă, restul pierd toţi. Corect la bursă, dar total nedemocratic în societate.
