Am văzut o minune!

Cu ani în urmă, copil fiind, l-am întrebat pe un preot: „De ce Dumnezeu îngăduie atât de mult rău pe pământ?“. Mi-a răspuns că răul nu e mai numeros, dar este mult mai zgomotos decât binele. Atunci nu l-am înţeles, iar mai târziu, crescând, nu l-am crezut. Până săptămâna trecută…
În România există încă prea multe subiecte tabu. Sunt lucruri despre care nu vorbim în public, fie pentru că ne e ruşine de ele, fie pentru că purtăm o parte din vină, fie pentru că nu le cunoaştem îndeajuns. De la faptul că ţara este condusă încă de foşti comunişti de mâna a doua şi până la creştinismul comod pe care mulţi dintre noi îl practicăm, să eviţi aşezarea punctului pe i a devenit o artă în care noi, românii, excelăm. Coada este centrul în jurul căruia ne învârtim, astfel încât provocăm rău nu doar celorlalţi, ci şi nouă. Când vezi zilnic în faţa ochilor doar o coadă, ajungi în final să crezi că lumea întreagă nu e altceva decât un uriaş cur.
Unul dintre tabuurile cele mai straşnice în România sunt problemele psihicului. Nu există nuanţe între „nebuni“ şi „normali“ şi, poate, tocmai de aceea, primii ajung parlamentari europeni, iar ceilalţi fug din ţară. Dar chiar şi când este vorba despre afecţiuni frecvente, cum este depresia, legea negaţiei domneşte. „Nu merg la medic să-mi dea nu ştiu ce pastile“, „Nu merg la psiholog, că doar nu-s nebun!“, „Am doar o mică depresie, îmi revin eu de unul singur“. Sunt toate afirmaţii pe care le-am auzit în lunile în care am căutat persoane dispuse să vorbească în public despre cum e să trăieşti în România, având cea de-a doua boală ca frecvenţă în Europa: depresia.
Am abordat zeci de oameni despre care am aflat că suferă din cauza depresiei. Celebrităţi, intelectuali, şoferi, studenţi, medici… După un timp destul de îndelungat, am găsit cinci care mi-au spus: „Da, voi vorbi despre asta asumându-mi orice riscuri“. Nu am găsit nişte nebuni, ci nişte persoane incredibil de curajoase. Ce legătură ar putea să existe între Neagu Djuvara, profesoara Miroiu (fost decan al Facultăţii de Ştiinţe Politice din Bucureşti) şi un lumânărar? Fiecare s-a izbit, în felul său, de depresie. Fiecare a încălcat legea negaţiei pentru a mărturisi în public că depresia nu este un blestem, ci doar o boală ca oricare alta. Fiecare a vorbit despre acel ceva esenţial din viaţa lui, fiecare a vorbit despre acel ceva care contează. Admirabil curaj.
Apoi însă, după publicarea interviurilor la care puteţi ajunge prin pagina de internet http://bit.ly/3uGcWF, s-a întâmplat ceva şi mai minunat. Mă temeam de reacţia publicului. Mă temeam de aplecarea noastră spre băşcălie, de strigătul „lasă-ne, bă, cu nebunii tăi cu tot!“. Dar am fost un prost. Dintre zecile de mii de oameni care au vizionat interviurile, dintre sutele de mesaje pe care le-am primit, doar două au împroşcat cu noroi. Doar două! Cuvinte bune pentru cei cinci curajoşi, admiraţie, mărturisiri emoţionante, cereri de ajutor. Aşa am aflat că, în spatele ecranelor de televizor, există deja o altă Românie. Atât de îndepărtată de politică şi de scandalurile din jurul puterii şi atât de plăcut surprinzătoare.
De ceva vreme încoace, când scriu în paginile Gazetei de Sud, ştiu că scriu unor prieteni. Şi doar în faţa unor prieteni poţi recunoaşte că ai plâns. Am plâns citind toate mesajele acelor oameni care vorbeau despre fragilitatea lor, nu pentru glorie şi nici pentru bani, ci doar pentru a-i ajuta pe ceilalţi. Şi atunci am ştiut, am ştiut, nu mi s-a părut, că există şi o Românie frumoasă, cu mai mulţi locuitori decât România de la televizor. Şi am mai ştiut că am văzut o minune.