Dracul & tămâia

Toată lumea se gândeşte la bani, normal. Legea salarizării unice a avut darul să antagonizeze profesorii cu judecătorii, doctorii cu poliţiştii şi funcţionarii. Te şi întrebi de ce se încăpăţânează guvernul Boc să intre la bătaie cu o asemenea lege, de care toată lumea va fi nemulţumită, motivul psihozei fiind gândul că alţii au căpătat mai mult. Până acum, guvernele s-au obişnuit să rostogolească spre viitor orice chestiune controversată. Din cauza asta au şi mers reformele atât de încet. Politicienii se feresc ca dracul de tămâie de tot ce îi poate face nepopulari. Grija lor de a nu pierde voturi, imagine, prestigiu îi obligă să se ţină de o parte. Să vorbească în dodii şi, în general, să nu se amestece în lucruri conflictuale, dificile, care să îi arunce în certuri. Alţii adoptă altă tactică. Anume, de a declanşa din te miri ce scandaluri. Sunt toată ziua moţ la televizor, au păreri despre orice, chiar dacă nu se pricep. Se supraexpun, ni se bagă pe gât şi în ochi. Nu contează, să nu ne lăsăm înşelaţi de aparenţe, şi aceştia evită chestiunile sensibile, cu costuri sociale, politice şi de imagine. De fapt, nu au nimic de zis chiar dacă sunt contra cuiva, resping o lege, se opun cu vehemenţă. Ei se hrănesc din scandaluri, din vociferări, din ba pe-a mă-tii, din luatu-n gură cu diverşi preopinenţi. Dar nu înseamnă neapărat că aceştia ar fi mai fermi şi doresc să schimbe lucrurile. Este numai o aparenţă. De fapt, şi ei reduc problema la persoana lor şi dau o glazură de mahala oricărei intervenţii. Succesul e asigurat, ziarele reproduc replicile piperate întotdeauna, televiziunile se grăbesc să fie prezente cu camera la gura certăreţului etc. Dar nicăieri în aceste dispute nu se întrevede o soluţie. Ca şi cei care se feresc să nimerească în toiul unui scandal, şi scandalagiii sunt pe alături. Tehnica lor este de a înlocui dezbaterea reală, la care, oricum, mental şi prin educaţie nu au acces, cu vulgarităţile pe care le aruncă dezinvolţi pe piaţă, cu înjurăturile, hohotele şi agresiunile lor verbale.
Explicaţia îndrăznelii guvernului Boc e în altă parte. Boc nu a înnebunit, cum ar putea crede nişte observatori grăbiţi. Guvernul s-a împrumutat de la FMI şi atunci a trebuit să accepte anumite constrângeri, să îşi ia anumite obligaţii. La Bucureşti, în general, reformele s-au făcut numai dacă Bruxellesul sau alte capitale importante ne-au condiţionat, ne-au împins de la spate şi, în unele situaţii ne-au dat un ghiont, dacă nu chiar un şut în fund. Prin voinţa lor proprie, politicienii români nu se mişcă. Ei sunt prea preocupaţi să îşi umple buzunarele, prea speriaţi să nu fie prinşi asupra faptului, prea hotărâţi să nu cadă ca musca-n lapte în cine ştie ce criză şi să pice de la putere. De data asta, guvernul este între ciocan şi nicovală. De o parte, lumea nemulţumită, frustrată şi sindicatele ameninţă de ochii lumii cu proteste, greve, demonstraţii. Pe de altă parte, există ameninţarea organizaţiilor internaţionale că ne taie fondurile şi rămânem fără parale anul viitor, când criza va fi şi mai şi decât anul ăsta. Şi anul 2010 e numai un an. Vin alţii la rând, cu alte obligaţii. Aşa că Boc nu are ce face. Cu această lege îşi îndeplineşte obligaţii deja asumate la începutul anului. E cu inima cam mică, ce e drept, are parte de nesfârşite negocieri, cu declaraţii contradictorii, cu asumarea răspunderii guvernului în parlament şi tot tacâmul. Paradoxal, asta s-ar putea să îl coste scaunul. Băsescu ar putea să îl sacrifice chiar înainte de alegeri, ca să ia o gură de oxigen dacă popularitatea sa scade prea tare. Fie după alegeri, în iarnă, când va dori altă formulă guvernamentală.