Amăgiţi de efectul de bază

La sfârşitul săptămânii trecute, corul optimiştilor s-a apucat din nou să cânte pe mai multe voci la sosirea datelor privind produsul intern brut din Germania şi Franţa. După un an de contracţie economică, în sfârşit, cifrele trimestriale au indicat o reluare a creşterii economice. Destul de firavă – admit analiştii -, dar care ar prefigura o iminentă ieşire din criză. Produsul intern brut din cele două ţări, motorul principal al economiei UE, a consemnat majorări de 0,3 procente comparativ cu intervalul ianuarie-martie 2009. Am văzut din nou o infuzie de optimism pe canalele media din partea tuturor. Oficialităţi guvernamentale, analişti economici, reprezentanţi ai unor multinaţionale, manageri de fonduri se grăbesc să anunţe ieşirea din criză într-un moment de euforie al pieţelor financiare. Dintr-o dată problemele datoriilor, cele legate de supraconsum, de declinul din pieţele de mărfuri, sau riscul sistemic din pieţele de capital, care dădeau fiori investitorilor în septembrie anul trecut, la falimentul Lehman Brothers şi înaintea aprobării intempestive a planului de bailout întocmit de Rezerva Federală Americană şi Trezoreria SUA, par a se fi risipit.
Dacă ar fi adevărat acum că urmează să ieşim din criză, am putea spune că aceasta a fost o glumă sau, mai mult decât atât, o „făcătură“ mediatică, aşa cum sugerau unele voci sceptice. Din păcate, scenariul mai apropiat de realitate ar fi acela al coafării unor date statistice care să permită un nou val de descărcări în pieţele financiare pe ceea ce ar fi un nou top relativ într-un trend descendent de durată. Această tendinţă de interpretare favorabilă a unor date deloc încurajatoare am sesizat-o şi în primăvară, când cifrele privind piaţa rezidenţială din SUA au fost zgomotos clamate ca un moment de întoarcere pe un trend de creştere, deşi este clar că acesta nu se poate produce fără o lichidizare a caselor aflate în portofoliile instituţiilor de credit în urma executărilor silite ale datornicilor.
La fel s-a întâmplat şi la începutul acestei luni, când datele din SUA privind şomajul (Non-Farm Payroll) au sosit peste aşteptări. Dacă analiştii din piaţă estimau o pierdere de 328.000 de locuri de muncă, numărul a fost mult mai redus, de 247.000, de fapt, cel mai scăzut din ultimele zece luni. Trendul accelerat de majorare a şomajului din piaţa americană a muncii a fost dat în toamna anului trecut, când în lunile octombrie, noiembrie şi decembrie s-au pierdut 380.000, 597.000 şi, respectiv, 681.000 de locuri de muncă. Vârful a fost atins în ianuarie 2009, când numărul americanilor care şi-au pierdut slujba se ridica la 741.000. Disponibilizările au continuat în economia SUA şi în perioada următoare: 681.000 în februarie, 652.000 în martie, 519.000 în aprilie. O coborâre a acestei rate la doar 303.000 de persoane în luna mai a fost iarăşi un motiv de speranţe, amendat sever în iunie, când alţi 443.000 de americani au îngroşat numărul şomerilor.
Revenind la datele din iulie, acestea au fost văzute ca un bottom, deşi ele evidenţiau că firmele americane continuau să dea oameni afară. Era evident că acel ritm trebuia să se reducă pentru că, altminteri, cu câte o jumătate de milion sau un milion de şomeri pe lună, ar fi rezultat că în vreo câţiva ani în America de Nord cam toată lumea ar fi stat degeaba. Această diminuare a ritmului de majorare a şomajului, ca rezultat aproape exclusiv al efectului de bază, a fost însă un nou prilej pentru media apropiată mediului corporativ să anunţe „mugurii revenirii“.
Acum, rezultatele trimestriale din Franţa şi Germania sunt cu aceeaşi complicitate „binevoitoare“ tălmăcite drept un semnal de ieşire din criză. Există, desigur, şi voci sceptice care pun această situaţie pe seama injecţiilor de lichiditate din partea băncilor centrale, a escaladării deficitelor bugetare şi a diverselor stimulente ale statelor. Sosirea, la începutul acestei săptămâni, a datelor privind PIB-ul Japoniei, cu 0,9% în urcare comparativ cu trimestrul anterior, pare a da un plus de credibilitate celor care clamează revenirea. Recuperarea produsului intern brut japonez este, într-adevăr, chiar mai viguroasă decât cea din Franţa sau Germania, dar şi acest lucru trebuie privit cu circumspecţie, întrucât Banca Centrală a Japoniei s-a plasat, cu siguranţă, mult mai bine decât zona euro la Campionatul Mondial de „quantitative easing“ (a se citi tipărire nesustenabilă de monedă).
Dar reprezintă creşterile de PIB clamate în media un semnal al ieşirii din criză? Sau sunt, mai degrabă, tot o consecinţă a efectului de bază? Dacă raportăm trimestrul 2 din 2009 nu la trimestrul precedent, ci la trimestrul 2 din 2008, aşa cum se face normal în statistică, evidenţele ni se prezintă cu totul altfel, pe aceleaşi date furnizate de Eurostat. Astfel, pentru Germania avem o scădere economică de 7,1%, pentru Franţa – 3,1%, în timp ce Japonia pierde 6,4% la nivelul produsului intern brut. Acestea sunt cifrele cu adevărat relevante pentru mersul economiei, şi nu comparaţia cu o perioadă în care declinul economic a fost destul de accentuat.
„Economia mondială a căzut de pe o stâncă şi mă aştept ca în lunile următoare să vedem o revenire temporară, ca o reacţie firească la acest picaj accelerat. Totuşi, pe termen lung, ne aflăm într-o perioadă de declin“, declara în luna martie, anticipând corect evoluţia din această perioadă, Marc Faber, investitor pe pieţele internaţionale. În opinia sa, injecţiile de lichiditate din partea băncilor centrale nu aveau cum să nu producă efecte vremelnice în sensul revigorării angrenajului economic mondial.
Acest salt economic temporar ce a urmat „căderii de pe stâncă“ a fost anticipat, de asemenea, de indicele care măsoară comerţul internaţional cu materii prime. Baltic Dry Index (BDI) reprezintă un indice credibil întrucât nu este tranzacţionat şi nu include aşteptări ale investitorilor. Măsurat în tone, BDI ia în calcul doar cantitatea de materii prime (produsele manufacturate sau semifabricate sunt excluse) transportate pe 26 de rute comerciale maritime transcontinentale. Acesta a suferit un picaj uluitor, de 94%, de la un maxim de aproape 12.000 de puncte în vara lui 2007 până la un minim de 663 de puncte în decembrie 2008, reflectând un blocaj la nivelul comerţului mondial. În prima parte a acestui an, Baltic Dry Index a revenit spre zona de 4.300 de puncte, recuperând aproape o treime din pierdere.
Aprovizionarea cu materii prime a producătorilor industriali a prefigurat, aşadar, o revenire a economiei mondiale în intervalul pe care îl parcurgem. De la începutul lunii iunie, BDI însă a reînceput să consemneze noi minime relative (pe 17 august 2009, se situa la 2.826 de puncte), fenomen care ne avertizează cu privire la nivelul de sustenabilitate a unei eventuale stabilizări a economiei globale.
Atâta timp cât datoriile au rămas în sistem, iar cauzele care au determinat actuala criză nu au fost eliminate, este bine să rămânem circumspecţi faţă de prognozele de revenire economică apropiate mediului corporatist. Economia reală, în măsura în care are probleme structurale, şi pieţele de capital, atâta timp cât înglobează datorii imposibil de rambursat, nu vor putea să ne ofere surprize plăcute, oricât de numeroase ar fi injecţiile de lichiditate şi injecţiile de optimism.