Realitatea vieţii de român degenerează tot mai mult spre o stare în care totul este mimat. Libertatea este afirmată în texte de legi, în practică este limitată de factorul economic, de abuzurile politicului, dar şi de incapacitatea civică, eventual, laşitatea cetăţeanului de rând în promovarea şi apărarea propriilor drepturi. Egalitatea între membrii societăţii nu este nici măcar formal reglementată, clasa conducătoare, fie politică, fie economică, fie spirituală, arogându-şi chiar prin intermediul legilor numeroase privilegii care transformă ţara într-o „fermă a animalelor“ în care „unele animale sunt mai egale decât alte animale“. Toate aceste fundamentale defecte ale societăţii româneşti sunt învăluite de un fel de ceaţă ce se aşază încet, dar sigur, atât peste simţul civic al românului de rând, cât şi peste rămăşiţa de bun-simţ ce mai pâlpâie în clasa conducătoare.
Românul cetăţean nu este un „produs“ al societăţii pseudodemocratice în care trăim. El este strănepotul unui lung şir de generaţii de români, este progenitura reală, nu virtuală, a românului istoric. Nebunia în care trăim zi de zi, siluirea la care suntem supuşi de cei cărora, aparent, le-am încredinţat conduce-rea destinului nostru, frica paralizantă de lipsurile care pot în orice clipă să afecteze viaţa noastră şi, mai ales, a copiilor noştri ne-au tocit nu numai simţul cetăţenesc, ci şi simţul istoric. Totuşi, la o privire mai atentă în adâncul românului cetăţean de astăzi, vom afla fiinţa de lumini şi umbre a românului istoric.
„Toate felurile de activitate românească poartă pecetea neisprăvitului, iar a doua trăsătură a istoriei noastre este pasivitatea, rezistenţa defensivă, resemnată, supusă, înfrântă, lipsită de energie ofensivă, românul are o modestie cuminţită, o înţelepciune resemnată, care caută, în formă, să înlăture pericolele, prevenindu-le, toate aceste însuşiri ajungând până la o margine extremă, care se învecinează cu laşitatea“, aşa era caracterizat sufletul românesc de Dumitru Drăghicescu, acum aproape un secol. Pasivitatea şi resemnarea specifice românului istoric îl determină pe românul cetăţean să accepte senin batjocura la care îl supun fie politicienii autohtoni, această grotescă gloată de saltimbanci, fie puterile străine dornice să supună trupul ţării prin credi-te sau investiţii neprofitabile pentru români.
„În Apus, omul se înfige adânc în munca sa în natură; românul rămâne la suprafaţă. Omul din Apus face opere durabile, pe când românul improvizează. La români, neperseverenţa la lucru şi-a făcut apariţia de-abia în secolul al XIX-lea, deodată cu înnoirea statului român. Aceste înnoiri de organizare au deschis drum mulţimii de politicieni şi de slujbaşi la stat. S-au făcut, din «politică» şi din «slujbă», profesiuni de muncă uşoară, care în scurtă vreme au concurat cu succes pe toate celelalte profesiuni. Organizarea prin imitaţie după state străine a fost începutul epocii improvizaţiilor profesionale. Pentru a-şi găsi o întrebuinţare şi, deci, o justificare la plata pe care şi-o lua din bugetul statului, doritorul de politică şi de slujbă trebuia el însuşi să-şi definească rolul şi nu putea să facă aceasta mai bine decât invocând ceea ce se face aiurea. La români, aceste cele mai râvnite profesiuni, slujbele la stat, s-au ocupat fără selecţie, motivul fiind că ele erau improvizaţii sugerate de ceea ce se făcea în Europa. Slujbele la stat erau cele mai dorite dintre profesiuni, aşa că este uşor de înţeles pentru ce neperseverenţa s-a lăţit în munca românească“. Constantin Rădulescu Motru face o analiză a situaţiei din România începutului de secol XX, dar cuvintele lui parcă povestesc despre administraţia publică din România începutului de secol XXI, România în care trăim noi, acum.
Am redescoperit relaţia dintre românul cetăţean şi românul istoric încercând să mă apăr şi să-i apăr pe cei dragi mie de gesturile groteşti, penibile şi dăunătoare pe care le fac diferite personaje ale circului politic românesc, primari, consilieri locali, membri ai guvernului şi ai parlamentului, şeful guvernului, şeful statului. Toţi aceşti „şefi“, „responsabili“, „mandataţi“ ai românului cetăţean nu sunt altceva decât fructele otrăvite, fiinţele mutante ale unui român chinuit şi greu încercat de Dumnezeu, românul istoric. Vindecarea încă este necesară şi chiar posibilă. În calea vindecării se ridică însă un zid greu de sfărâmat. Zidul ridicat de mutanţii născuţi din păcătosul concubinaj al românului cetăţean cu românul istoric, mutanţii conducători ai României noa-stre.
