Îţi răsar deodată în faţa ochilor, pe stradă, în piaţă, la un spectacol sau la vreo lansare de carte, în costumele lor impecabile croite la Milano ori la Paris. Coboară din maşini japoneze în faţa redacţiilor şi intră zâmbind, salutând familiar, încântaţi să te cunoască. Sau să te revadă. Dacă aveţi vârste apropiate, îţi spun pe numele mic şi insistă să faci la fel. „Domnule senator“?, „Domnule deputat“? Chiar îi superi! Ce atâta formalism între prieteni?
Au prins gustul puterii, iar acum, în zile de campanie, încearcă să te convingă că tu eşti cel important. În particular, te bat pe umăr şi te întreabă de-ale tale („De scris ai mai scris? Foarte bine, chiar aseară soţia mea îţi descoperise o carte în bibliotecă. Am vrea să te sprijinim, la viitorul volum, poate. Te rog să îmi spui şi… cu multă plăcere“), iar în public fac demonstraţii economice simple, pe hârtie, cu stiloul lor 1010 Limited Edition, produs de Caran d’Ache, cum că există bani pentru creşterea salariilor în mai multe sectoare bugetare. Aprind cu dexteritate fitilul revendicărilor sindicale, tot aşa cum alţii încearcă să-l stingă, invocând criza economică internaţională. Cu toţii ar fi preferat nişte majorări echitabile, în urma cărora cei cu salarii mici să primească un procent mai mare decât cei cu lefuri mari. Nu se ştie cine îi opreşte să-şi pună în practică intenţiile. Au argumente, ceea ce îţi explică e la mintea cocoşului, doar adversarii lor politici (ajunşi aici, în glas li se simte enervarea) nu pricep. E posibil să fie atât de răuvoitori sau de incompetenţi? Se pare că e.
Le remarci manichiura, acul de la cravată, ceasurile, frizura. Au prins cheag. Comisioanele din privatizări s-au aşezat, proprietăţile şi conturile personale le oferă siguranţă, firmele le merg bine, slavă Domnului, căci ministerele ori primăriile conduse de parteneri au mereu nevoie de lucrări, produse, servicii, de asfalt, de borduri. Afacerile cu acoperire legală (sau, măcar, „imunitară“) prosperă, intrările de capital în bugetul familiei sunt onorabile, başca tranzacţiile internaţionale, proiectele de finanţare depuse la Uniunea Europeană, afacerile imobiliare, speculaţiile la bursă etc. Şi totuşi oamenii ăştia vin la tine. Şi-au lăsat vilele, avioanele personale şi bat oraşele de provincie, îţi sună la uşă, vor să te asculte, să ştie ce te supără. Ratele? Creditele? Recesiunea? Sistemul de sănătate? Cel al educaţiei? Salariul e insuficient? Pensia, prea mică? („De unde ştii tu cât e de mică? Intrigantule!“, ar răspunde domnul inginer Luigi). Ei bine, se rezolvă! Pentru că ei au programe! Au strategii! Ştiu ce trebuie făcut! Şi vor face, pentru că le pasă! Dacă vei avea inspiraţia să îi alegi! Şi ei cred că o vei avea. „Doar suntem în acelaşi iah… în aceeaşi barcă, nu?“, te dojenesc cu blândeţe şi pornesc spre birourile şefilor tăi, unde au de semnat contracte de publicitate ori de plătit pentru timpii de antenă.
În urmă rămâne izul dulce al unui subtil parfum de… lux, amestecat cu miresmele de hazna de care nu pot scăpa maeştrii jocurilor politice. „Ce mă faci, mă Cornel? Eşti în parametri?“, te întreabă o colegă, punându-ţi pe birou un teanc de hârtii. Bombăni ceva, dar, înainte de a te apuca de lucru, te îndrepţi, din instinct, spre fereastră. Ai nevoie de aer, aşa că o deschizi, în grabă, măcar pentru un minut, ca doamna Gina, de la tehnoredactare, după ce pune în pagină fotografii de la vreun accident şi i se pare că-n redacţie miroase a mort.
