Demiterea lui Cristian Adomniţei ar trebui să aducă şi o dezbatere asupra selecţiei membrilor guvernului. E limpede că omul nu avea ce să caute acolo de la bun început. CV-ul său este dezarmant şi comic. A absolvit Facultatea de construcţii, apoi a fost diriginte de şantier, a ajuns deputat şi direct ministru. Nu se poate găsi nici o poziţie publică a sa despre politici educaţionale înainte de a deveni ministru de resort. Ar fi putut fi în continuare un diriginte de şantier bun şi bine plătit la criza de forţă de muncă din domeniu, dar partidul a vrut să-l pună ministru. E ca în bancul acela cu omul care se duce la târg să-şi vândă calul şi un cumpărător îl întreabă: E sănătos? Nu, e vai de capul lui, abia se mai ţine! Dar măcar trage la căruţă? Nu, e leneş, nici nu se urneşte. Bine, dar atunci de ce l-ai adus la târg? Ca să-l fac de râs, zice omul cu năduf. Cam aşa pare să fi făcut PNL cu Adomniţei: parcă l-a pus ministru pentru a-l face de râs. Şi nu e primul exemplu din acest guvern: Tudor Chiuariu avea un CV la fel de penibil. Terminase o facultate particulară, îşi trecuse la rubrica de studii postuniversitare nişte participări la şcoli de vară, publicase toată viaţa două articole în reviste de mâna a doua şi se prezentase în mod fraudulos ca lector universitar. A ajuns din această poziţie direct secretar de stat şi ministru. Nici titularul de la Interne, Cristian David, nu se simte mai bine din acest punct de vedere; doritorii pot afla amănunte din CV-ul oficial de pe site-ul guvernului.
Faptul că nulităţile ajung miniştri are efecte imediate asupra politicilor publice. Dacă un om nu a apucat să zică nimic public despre un domeniu şi apoi ajunge ministru, atunci suntem în faţa impredictibilului absolut. Nu avem nici o idee despre ce e în capul lui, despre ce vrea să facă. Mai rău chiar, avem toate motivele să credem că nu are nimic în cap şi nu are habar ce vrea să facă. Am avantajul că am scris aceste lucruri atunci când Chiuariu şi Adomniţei au ajuns în guvern, deci nu mi se poate reproşa că lovesc în oameni căzuţi. De atunci, au avut timp să se facă de râs. Adomniţei nu a avut nici o iniţiativă notabilă în domeniul său, dar
s-a apucat să vină cu proiecte faraonice, cum e un oraş universitar cu totul nou lângă Bucureşti. Este obiceiul habarnistului care vrea să rămână în istorie – a se vedea Ceauşescu, alt nepriceput care ne-a plantat proiecte faraonice şi falimentare. Cât despre Chiuariu, nu cred să mai apucăm un ministru atât de penibil prea curând, deşi, la ce noroc avem, nu poţi să ştii. M-am simţit ruşinat când am citit o evaluare făcută pentru Comisia Europeană privind planul de acţiuni întocmit de ministrul Chiuariu şi echipa de colegi la particulară, pe care a adus-o la minister. Planul respectiv spunea că sentinţele blânde sau cu suspendare date în cazuri de corupţie sunt cauzate de rechizitoriile neprofesioniste făcute de DNA. Expertul Comisiei făcea haz subtil de documentul oficial al României, observând că aşa ceva e extraordinar: dacă procurorii au lucrat prost, atunci oamenii trebuie declaraţi nevinovaţi, dacă dosarele sunt bune, atunci trebuie condamnaţi. Chiuariu spunea practic că inculpaţii scapă ieftin pentru că judecătorii îi găsesc pe jumătate vinovaţi.
Cum de ne alegem cu asemenea personaje? Cred că sunt două explicaţii. Una ţine de selecţia cadrelor. Tinerii valoroşi, care fac ceva pe cont propriu, care sunt în stare să găsească un job şi să producă prin propriile puteri ceva nu prea pierd timpul ca să frece clanţa la partide.
Neexistând o politică de cadre limpede, nu e clar dacă vor fi băgaţi în seamă şi riscă să piardă timpul. Cei care sunt nuli ca valoare profesională, ca Adomniţei şi Chiuariu, oricum nu au ceva mai bun de făcut. De cealaltă parte, şefii de grupuri de prin partide care nu au chef să ajungă ei înşişi miniştri nu riscă să numească persoane valoroase. Ar putea să gândească de capul lor, să aplice principiile învăţate şi să nu răspundă la comenzi. La o adică, se pot întoarce lejer la meseria lor, nu pierd nimic. Nulităţile, în schimb, au totul de pierdut: fără partid nu există. Atunci, avem miniştri-plastilină, ei nu gândesc, ei aplică.
