Olimpiada de la Beijing readuce în prim-plan un gen specific de realism politic, să-i spunem realismul olimpic. El cere liderilor lumii, ONG-urilor, disidenţilor, protestatarilor să se abţină de la manifestări politice pe perioada Jocurilor Olimpice. „Nu e momentul pentru politică“, spune sloganul şi la el a aderat acum câteva zile şi preferatul meu printre liderii politici recenţi, Tony Blair. Doar că realismul olimpic vrea să interzică politica dintr-o singură direcţie, aceea care nu convine regimului dictatorial al Chinei. Această logică ignoră simplul fapt că Jocurile Olimpice sunt folosite de regimul chinez într-un scop eminamente politic: demonstrarea forţei şi grandorii noii Chine. Din imaginea oficială lipsesc represiunea din Tibet, lipsa de libertăţi politice, poluarea, salariile de mizerie pe care se bazează creşterea economică, în general, orice abatere de la linia oficială stabilită de Partidul Comunist. Iar când aceste probleme sunt puse pe tapet, realismul olimpic strâmbă din nas. Ele sunt de prost augur; nu trebuie să-i supărăm pe prietenii noştri chinezi.
Jocurile olimpice reprezintă un moment frumos. Pe lângă declaraţiile de bune intenţii, înseamnă şi un uriaş eveniment public, devenit global. Orice eveniment public aduce în prim-plan manifestări opuse, voci contrare. Dar regimurile dictatoriale au avut mereu o problemă cu această latură a Olimpiadei. Ele ar dori să beneficieze de propagandă, nu şi de riscurile expunerii la un eveniment public. Comuniştii chinezi nu inventează nimic nou. În 1936, Hitler a folosit Jocurile Olimpice pentru a arăta lumii forţa noii Germanii naziste. A fost un spectacol grandios, perfect organizat. Evreii au fost evacuaţi din oraş, iar, la rugămintea organizatorilor, naziştii au şters lozincile antisemite de pe zidurile clădirilor. Chiar şi traseul flăcării olimpice a apărut în 1936 ca o genială găselniţă publicitară a ministrului nazist al propagandei, Goebbels. Olimpiada de la Berlin a fost un succes răsunător. Peste numai trei ani, organizatorii Jocurilor Păcii aveau să declanşeze al doilea război mondial. În 1968, regimul dictatorial din Mexic a masacrat 200 de protestatari care ar fi stricat imaginea Olimpiadei din Mexico City.
Când dictatorii folosesc Olimpiada pentru a vinde o imagine propagandistică, ei fac în primul rând politică. A cere opozanţilor să nu facă politică tocmai când au o bună platformă pentru a transmite mesajele lor înseamnă să le iei unul dintre puţinele avantaje într-o luptă cu totul inegală. Dictaturile au această problemă, nu lasă mesajele contrare să se manifeste, astfel încât acestea vor găsi un debuşeu cu prilejul Olimpiadei. Democraţiile nu suferă de acest mimat apolitism olimpic. Nimeni nu se îngrijorează că autorităţile britanice ar putea reduce opozanţii la tăcere în 2012, la următoarele Jocuri. Marea Britanie, ca orice democraţie sănătoasă, dezbate până la exasperare problemele proprii. Presa critică permanent guvernul, opoziţia se manifestă zilnic şi zgomotos, ONG-urile îl pot face criminal pe prim-ministru de dimineaţă până seara în corturile de lângă Westminster Abbey. Democraţiile nu au nevoie de Olimpiadă pentru a vinde o imagine şi pentru a găsi prilejuri de opoziţie. Aceasta este problema dictaturilor. Iar dacă dictatorii vor să se lege la cap organizând Olimpiade, atunci nu au decât să suporte şi riscul să le strice cineva jucăria. Savuraţi cu plăcere Jocurile Olimpice! Şi politica aferentă.
