Paris ’68

Anul ’68 a însemnat mai mult decât o busculadă sau o fierbinţeală la cap repede vindecată de obişnuitele tratamente, parale, sex, distracţie, la care se adaugă obişnuitele mascarade şi pantalonade din partea politicienilor. Peste ocean, americanii se jucau binişor cu focul; se bucurau de războiul din Vietnam ca nişte copii cu jucăriile mecanice; ascultau muzica lui Bob Dylan şi se confruntau cu protestele studenţeşti pentru că tinerii nu erau entuziaşti să se lase mitraliaţi şi loviţi de cocteiluri Molotov pe la Saigon şi DaNang. Lor le plăcea acasă la mama şi la tata, chiar dacă îi contestau frenetic; s-a trecut pretutindeni la minijupe. Drogurile tari ca LSD făceau ravagii mai mari decât Vietcong. Din când în când, forţele de ordine interveneau intens televizate şi risipeau protestatarii, rebelii, radicalii, extremiştii, băieţi de bani gata care se jucau în mijlocul marilor bulevarde, cam imprudenţi pentru că nu le mai plăcea pe trotuare, în cafenele, în biblioteci, la cursuri, nici în parcuri la iarbă verde. Scandau „Jos!“ Erau hippies, gosişti, radicali; troţkişti, dar mai ales maoişti şi guevarişti. Dar şi terorişti, de toate. Oficialităţile atacau uneori exasperate şi temătoare campusurile aşa cum au făcut la Berkeley cu elicoptere, gaze lacrimogene; au arestat câţiva bieţi studenţi protestatari. Plăcerile rebeliunii, ca să zic aşa.
În Europa, apele erau la fel de tulburi. Baricade, demonstraţii de stradă şi alte delicatese furnizate de tânăra generaţie. Aşadar, nu se stătea pe roze cam nicăieri. Se protesta contra războiului din Vietnam, dar nu şi contra revoluţiei culturale din China sau represiunii şi Gulagului din blocul sovietic. Ele erau încă văzute cu speranţă; ca o alternativă la capitalismul detestat cu furie de noua generaţie. Era un bla-bla-bla total. La Varşovia, studenţii cu Adam Michnik în frunte se cafteau cu forţele de ordine trimise de şleahta lui Gomulka. Disidenţa intelectuală scotea colţii. La Praga, Alexander Dubcek lansa programul său de reforme. Cehoslovacia a înviat din morţi, dar va fi îngheţată din nou şi va ajunge la locul ei în august, trimisă de tancurile drăguţe cu stea roşie. Erau nişte jucării trimise să circule prin Europa de glorioşii şi burtoşii generali şi mareşali sovietici, care cântăreau fiecare cu vreo 20 kg în plus din cauza tinichelelor pe post de decoraţii pe care le atârnau în piept de 7 noiembrie în Piaţa Roşie.
De Gaulle, în acel timp, se găsea la Bucureşti şi Craiova, dornic de băi de mulţime, pentru că acasă la el nu mai avea parte; studenţii rebeli tocmai ridicau, să îi facă în necaz, baricade în Saint Germain des Pres; se gândea să împingă puţin industria franceză auto spre est şi să îl şarmeze pe Ceauşescu despre care îşi făcea iluzii. De Gaulle a trebuit să îşi întrerupă turneul, să vină repede acasă, la Paris, acolo unde Cartierul Latin se răsculase pentru că fetele nu aveau voie cu băieţi în cămin, aşa cum a zis teribilul Cohn Bendit către un ministru la Nanterre. Au urmat mascarada ştiută, un referendum şi De Gaulle a trebuit să plece. Noi am continuat să beneficiem de binefacerile geniului nostru naţional şi carpatin Ceauşescu încă 21 de ani.