Miliardele noastre

16 miliarde de euro.
Acesta este plusul de bani care va rămâne românilor, în perioada 2005-2008, prin aplicarea sistemului fiscal – cota unică, zice ministrul Varujan Vosganian. În plus, nu numai că veniturile bugetare nu s-au diminuat corespunzător, ba chiar s-au majorat. Aşa zice ministrul.
Sigur că, prin prezentarea cifrelor dintr-un anumit unghi, poţi să distorsionezi adevărul şi să ajungi la o concluzie pe care ţi-o defineşti dinainte. Dar, întotdeauna când analizăm cifrele trebuie să urmărim tendinţa şi, mai ales, ceea ce se vrea a se demonstra.
Or, cu tot respectul, nu pot decât să bufnesc în râs atunci când cineva vrea să îmi demonstreze că taxele se plătesc singure. Pentru că asta vrea ministrul economiei să arate: am redus taxele şi am încasat mai mulţi bani la buget. Din ciclul „mănânc mai puţin sau deloc“ şi mă îngraş, în condiţiile unei funcţionări normale a organismului. Şi merg şi analizez.
În primul rând, aceste cifre sunt distorsionate. Dacă, în 2004, ponderea veniturilor în PIB era de aproximativ 31%, în 2007, la final, a fost de 31,4%. O creştere nesemnificativă, procentual, de doar 0,4%. Sigur, ministrul prezintă drept 34% această cifră şi mai spune ceva de 35% în 2008. Oops! Păi bugetul nu era aşezat pe o pondere a veniturilor în PIB de 39,3%? Ba da. E asta o recunoaştere că nu vom încasa aproximativ cinci miliarde de euro din veniturile pe care guvernul le estima în bugetul pe 2008? Cred că da.
Cele 16 miliarde de euro de care spune ministrul Vosganian s-ar fi împărţit astfel: opt miliarde au rămas la „oamenii muncii“ şi opt miliarde de euro, la firme. Adică, din relaxarea fiscală a impozitului pe venit (introducerea taxării cu 16% în loc de impozitul progresiv, care urcă până la o cotă de 38% pentru ceea ce depăşea o anumită sumă fixă). Iar din taxarea capitalului, alte opt miliarde de euro au rămas la firme.
Am mai dat exemplul profesorului de la Harvard, Gregory Mankiw. Care a studiat, pe economia americană, în ce măsură se plătesc taxele singure. Sigur că există diferenţe majore între economia americană şi cea românească. Mari de tot. Dar importante sunt tendinţele. Profesorul Mankiw recunoştea într-un studiu că reducerea taxării capitalului generează plus de creştere economică suficient să acopere doar jumătate din veniturile pierdute. Or, asta înseamnă că restul de 50% trebuie acoperit din altceva, la buget. În condiţiile în care nu se introduc alte taxe, statuând o pseudoreducere a impozitului pe capital, soluţia acoperirii este prin majorarea deficitului – a datoriei. Şi tot potrivit lui Mankiw, reducerea taxării salariilor generează suficiente venituri încât să acopere doar 17% din veniturile pierdute. Spre exemplu, dacă reduci taxe de un miliard de euro, plusul de impozite care va reveni din stimularea economică va fi de doar 170 de milioane de euro. Restul de 830 de milioane de euro se transformă în datorie naţională. Repet, procentele nu sunt aceleaşi în România şi SUA, dar tendinţele rămân.
Să luăm îndatorarea. În anul 2004, sectorul neguvernamental avea datorii de 10 miliarde de euro. Acum, a urcat la 45 de miliarde de euro. Să luăm şi economisirea. Era de 12 miliarde de euro. Acum, ea a ajuns la 36 de miliarde de euro. Pe ansamblu, dacă procesul de îndatorare a populaţiei şi firmelor a cunoscut un ritm de 4,5 ori, economisirea s-a majorat doar de trei ori. Într-o explicaţie foarte simplă, eliminând elementele de complexitate, asta înseamnă exact ceea ce spunea Mankiw. Că taxele nu se plătesc singure. Dinamica împrumutării a depăşit dinamica economisirii. Şi atunci, chiar a rămas populaţia, pe net, cu bani mult mai mulţi?
Adevărul este undeva la mijloc. Unii au rămas cu bani mult mai mulţi, alţii cu aproape nimic. Să considerăm o medie de cinci milioane de salariaţi. Cele opt miliarde de euro în patru ani ar însemna 1.600 de euro rămaşi la populaţie în patru ani. Sau o medie de 400 de euro pe an.
E, şi aici intervine statistica. Deci, cum se ajunge la media de 400 de euro? Păi, fie doi inşi au câte 400 de euro şi media este 400, fie unul are 100 şi altul 700 şi, pe medie, tot 400 de euro ies.
Or, exact asta ascunde media: în exemplul de faţă, cei cu venituri mici au rămas cu 100 de euro pe an, cei cu venituri mari au rămas cu 700 pe an.
Ce s-a ales din suta de euro în fiecare an, pentru cei cu venituri mici? Cred că nu este greu să ne imaginăm. Scumpirea carburanţilor (pe partea de accize, neincluzând aici aproape triplarea preţului petrolului), scumpirea gazelor (tot pe partea de accize – respectiv felia care se cuvine statului), scumpirea curentului electric (prin partea care a mers la stat) au anulat mai mult decât suta de euro câştigată de cel cu venituri mici. Dar mult mai puţin din cei 700 de euro câştigaţi de cei cu venituri mari. Cine sunt câştigătorii neţi? Cine sunt pierzătorii neţi? Vă invit pe dumneavoastră să daţi răspunsul la această întrebare. Să nu uităm de devansarea majorării accizelor pentru tutun, alcool, carburanţi.
Şi să nu uităm de majorarea altor taxe şi impozite: taxarea dividendelor, majorată de la 5% la 16%, impozitarea dobânzilor (majorată de la 1% la 16%), majorarea impozitului pentru microîntreprinderi, majorarea impozitelor locale (pentru locuinţa fiecăruia dintre noi, în condiţiile în care serviciile oferite de autorităţile locale nu s-au îmbunătăţit în aceeaşi măsură), taxa specială de primă înmatriculare, taxa pe viciu, majorarea impozitelor pe salarii, prin impunerea unor coeficienţi pentru salariul minim de angajare în funcţie de studii, dar numai în sectorul privat (pentru că, la stat, statul ar fi trebuit să îşi plătească sieşi impozit mai mare şi prin urmare să majoreze cheltuielile), impozitul ascuns prin fixarea preţului accizelor la nivelul de la 1 octombrie anul precedent (în condiţiile în care, aproape în tot anul 2007, preţul euro a fost semnificativ sub cel din 2006, deci un impozit ascuns), impozitul ascuns prin întărirea leului (care a avut ca efect şi majorarea deficitului de cont curent), impozit ascuns pe care „stranierii“ a trebuit să îl plătească pentru banii trimişi din străinătate, rudele lor încasând din ce în ce mai puţini lei pentru sumele trimise etc. Iar cel mai al naibii impozit a fost inflaţia. Care şi-a inversat trendul.
Prin urmare, reducerea declarată a fiscalităţii a fost însoţită de majorarea altor taxe şi impozite. Iar cei care au câştigat prea puţin prin cota unică au pierdut prea mult prin noile taxe şi impozite. Şi s-au îndatorat excesiv. Ei nu au avut ce economisi, iar plusul temporar de bani s-a dus pe cheltuieli majorate.
Unde suntem acum? Cu venituri pe hârtie mai mari. O bună parte, anulată de inflaţie. Şi cu datorii aproape excesive. Şi cu un cost al datoriilor în creştere (majorarea de rată de dobândă). BNR a fost nevoită să majoreze de cinci ori consecutiv rata de dobândă, până la 9,75%, pentru a steriliza banii aruncaţi în piaţă de către guvern, astfel încât inflaţia să nu urce şi mai sus, şi să taxeze invizibil, într-o măsură şi mai mare, veniturile. Iar în alt articol făceam următorul calcul: 45 de zile trebuie să muncească o persoană cu salariul mediu pe economie, care a obţinut, pe baza veniturilor familiei sale, un credit de 50.000 de euro, pentru a acoperi ridicarea ratei de dobândă cu un singur punct procentual. Adică mai bine de 400 de euro sunt anulaţi printr-o majorare doar cu 1% a ratei de dobândă. Câştigul pe anul 2008 este aşadar anulat. După ce scumpirile din 2005 şi 2006 au anulat câştigurile din anii respectivi. Iar în 2007, inflaţia, reizbucnită, a anulat câştigul. Doar că aceste calcule sunt „pe medie“. În realitate, unii au dat bani în plus, iar altora câştigurile suplimentare le-au fost prea puţin afectate spre deloc de toate aceste evenimente.
Dar calculele vi le faceţi dumneavoastră, fiecare. Eu exprim doar o părere. Că taxele nu se plătesc niciodată singure. Şi că miliardele care ne-au rămas au fost deja plătite şi vor mai fi plătite încă mulţi ani de acum încolo.