Ambasadorul irakian la Bucureşti iese disperat într-o conferinţă de presă şi spune în esenţă două lucruri: că irakienii aşteaptă trei zile o viză americană şi o obţin, şapte zile o viză Schengen şi o obţin, şi două luni o viză românească, dar nu se ştie niciodată dacă o obţin. Ambasadorul irakian spune, de asemenea, că vin comenzi din Irak, vin delegaţii din Irak, vin oameni de afaceri şi politicieni din Irak cu cereri de produse şi servicii, iar firmele româneşti spun că nu se poate.
Pentru vizele irakienilor la Bucureşti, ambasadorul irakian dă şi un exemplu. Procurorul care se ocupă de celebrul caz al ziariştilor răpiţi în Irak şi salvaţi miraculos de preşedintele Băsescu – până la urmă vom afla adevărul despre toată povestea – a vrut să vină la Bucureşti pentru a obţine câteva informaţii referitoare la Munaf, Hayssam, în fine, dosarul respectiv. Nu i s-a dat viza până nu a adus o hârtie care spunea că în timpul dictaturii lui Saddam Hussein nu a făcut poliţie politică. Un fel de CNSAS internaţional. Ar fi de râs, dacă nu ar fi de plâns…
Am amintiri personale şi sper că nu mă cheamă din nou la DNA că le-am divulgat. Pe la mijlocul anilor ’90, am fost invitat la o conferinţă internaţională despre sistemul de asistenţă a ţărilor în curs de dezvoltare. Cum am ajuns eu acolo nu-mi amintesc, doar că de atunci sut invitat la fiecare doi-trei ani să particip la asemenea conferinţe, de obicei organizate de Banca Mondială şi OECD. În general, se discută sistemul condiţionalităţilor – respectiv sistemul bine cunoscut românilor prin care ţi se dau fonduri rambursabile sau nerambursabile dacă îmbunătăţeşti administraţia publică, justiţia, puterea executivă, puterea legislativă, protecţia mediului şi aşa mai departe.
La acea conferinţă am ascultat cu atenţie cuvântul unui expert care spunea că orice intervenţie în forţă într-un teritoriu străin trebuie contrabalansată de un program detaliat de asistenţă rambursabilă şi nerambursabilă simultan cu intervenţia. Teoria este că, dacă o armată îşi propune să scoată din bârlog un dictator care reprezintă o ameninţare pentru întreaga lume, acea armată militară trebuie urmată de o armată civilă de experţi care să încerce să îmbunătăţească vizibil calitatea vieţii unor categorii mari de oameni: să aducă alimente şi apă, medicamente şi carburant, să reconstruiască şcoli, spitale, drumuri şi locuinţe, să încerce să revitalizeze industria, serviciile şi agricultura. Motivul este foarte simplu: armatele distrug. Ca să refaci viaţa oamenilor simpli după o distrugere militară, trebuie oameni şi resurse.
Această teorie a fost îmbrăţişată de toate armatele din NATO, în aşa fel încât toate armatele NATO au departamente pentru sănătăte publică, educaţie, relaţia cu organizaţiile neguvernamentale, chiar şi pentru asistenţa socială. Că au departamente nu ar fi nimic, dar unele au şi bugete pentru activitatea directă în teren, aşa că, de exemplu, diviziile americane, britanice şi poloneze din Irak erau în 2003-2004 în căutarea unor organizaţii, societăţi comerciale, persoane care să deruleze aceste bugete. Armata română este instruită în acelaşi sens, dar lipsa bugetelor specifice face ca militarii români să contribuie cu ce pot ei în mod direct. Aşa poţi vedea jandarmi români în Kosovo care zugrăvesc şcoli şi dispensare, militari români în Basra care curăţă străzile şi repară „brazilicile“ irakienilor (un fel de VW Passat, făcute în Brazilia şi importate de irakieni în vremea embargoului internaţional) sau ofiţeri români care predau engleza în şcolile din Afganistan.
În toamna anului 2004 am făcut un plan detaliat de asistenţă economică şi socială pentru Irak. Acest plan prevedea zeci de deplasări ale oamenilor de afaceri, politicienilor, experţilor români în Irak, cursuri în România pentru irakieni, de exemplu, România urma să pregătească peste 40.000 de poliţişti irakieni pentru activitatea în teren, ceva fonduri pentru promovarea produselor româneşti în Irak, în special textile (România este totuşi a treia ţară producătoare de textile din Europa, echipamente casnice, mobilier, materiale de construcţie etc.). Irakienii urma să plătească toate acestea nu cu bani – că nu au, ci cu ce au cu adevărat – petrol. Planul urma să fie aprobat într-o şedinţă de guvern în ianuarie 2005 şi nu costa pe atunci mai mult de zece milioane de euro.
După ce am citit declaraţia ambasadorului irakian, am cerut date despre derularea programului de asistenţă pentru Irak. Şi iată ce am aflat: planul nu a fost niciodată supus aprobării guvernului Tăriceanu, pentru că au fost siguri că există corupţie pe undeva; poliţiştii irakieni au fost pregătiţi de Ungaria; mobila este importată din Polonia, nu din România; materialele de construcţie sunt importate din Grecia, nu din România; echipamentele electrocasnice sunt importate din Turcia, nu din România; iar ce le-a pus capac la toate este că personalul irakian de îngrijire a copiilor orfani este instruit de SUA – ţara cu cei mai mulţi copii în orfelinate din lume, nu de România, singura ţară europeană în care în orfelinate au rămas mai puţin de 20.000 de copii şi în care traficul de adopţii internaţionale este interzis prin lege.
Să nu vrei să-i schimbi din funcţii?!
