Cu altă ocazie, la finalul lui ianuarie, vă spuneam că mişcările bruşte de curs, deprecierea dramatică sunt lucruri înfricoşătoare, care creează confuzie şi pot fi distrugătoare, şi, de asemenea, că suntem mai aproape de finalul deprecierii leului. Şi vă spuneam atunci că, deşi e dureroasă pentru cei care au contractat credite în euro şi pentru noi toţi (care vom suporta o inflaţie mai mare), deprecierea leului s-ar putea dovedi singurul medicament care să ajute economia, astfel încât deficitul de cont curent, care a bătut la uşă în iulie 2007, să fie doar mare, nu şi în creştere.
Am avut dreptate. În acel moment, euro se tranzacţionase la maximul ultimilor trei ani: 3,7907 lei. Acum, leul s-a întărit. Un euro valorează 3,68 lei. Creşterea economică în trimestrul IV a fost peste aşteptări (6,6%), iar PIB-ul a crescut în 2007 cu 6%. Medicamentul „depreciere de curs“ pare să fi funcţionat. Analiştii economici laudă faptul că, în ianuarie, pentru a doua lună consecutiv, ritmul de creştere a exporturilor l-a depăşit pe cel al importurilor. Avem, în continuare, deficit de cont curent mare. Dar nu mai este într-o „mare creştere“ (în ianuarie 2008, diferenţa dintre exporturi şi importuri defavorabilă exporturilor s-a majorat doar cu 2,8% faţă de ianuarie 2007).
De la finalul lui ianuarie, doar într-o singură zi, preţul euro s-a mai apropiat de nivelul de 3,7907 lei, fără însă să îl depăşească. Acel episod, întâmplat în 3 martie, ne-a mai arătat însă un lucru. Suntem mai vulnerabili decât alţii.
La final de februarie – început de martie, în numai două şedinţe interbancare, leul a pierdut aproape 3% din valoare. S-a spus că a fost de vină contextul regional. Parţial adevărat. Pentru că, în timp ce leul pierdea trei procente, forintul pierdea unu la sută, coroana cehă, mai puţin, iar zlotul, vreo jumătate de procent. De ce?
Aş pune amplitudinea deprecierii într-o formulă din fizică: distanţa = viteza x timp. Dacă asimilăm amplitudinea deprecierii cu distanţa, atunci o să vedem că dimensiunea deprecierii ţine seama de două variabile: viteza şi timpul.
Timpul? A fost acelaşi. Şi pentru leu, şi pentru zlot, şi pentru forint. Şi atunci de ce s-au depreciat diferit? Răspunsul este: viteza. Pentru că, în timp ce din Ungaria, Cehia, Polonia, investitorii au ieşit la pas, în România s-au grăbit să iasă. De ce?
Pentru că temperarea degradării indicatorilor macroeconomici nu este echivalentă cu echilibrarea lor. Riscurile rămân. Doar că, acum, bonificarea e mai bună. Un motiv suficient pentru alimentarea apetitului de risc.
Inflaţia este mare. A ajuns la 8%, nivel anualizat în luna februarie. Dar dobânzile? Ei bine, sunt şi ele mari. Au ajuns la 9%, cu perspectivă de creştere. Iar, dacă euro se va menţine în intervalul 3,6 – 3,8 în perioada următoare, plasarea leilor rezultaţi din schimbul valutar va aduce un randament bunicel. Dacă dobânzile vor creşte în continuare, cu efect subsidiar întărirea leului, intrăm din nou în ciclul „schimb euro pentru lei, plasez leii în bănci cu dobânzi mari, răscumpăr euro la preţuri mai mici şi fac randamente în valută de peste 10%“. Nu e rău. Asta ar putea genera câteva luni de linişte, dacă guvernul nu va mai risipi banii, îndatorându-ne.
Pentru că executivul ar trebui să cunoască prima regulă a găleţilor: ca să scoţi ceva din găleată, trebuie să bagi pe cineva în ea. Pe cine a scos din găleată deprecierea leului? Exporturile. Pe termen scurt, ele au câştigat un plus de competitivitate. Importurile, care au devenit mai scumpe, şi-au pierdut din elan. Rezultatul? Temperarea ritmului de creştere a deficitului comercial. Cine a fost băgat în găleată? O categorie largă de populaţie, împrumutaţii în valută, care observă că rata lunară a crescut cu 10 – 15%. Pe cei care se împrumută în lei, iar acum costul s-a amplificat. Şi toată populaţia României, afectată de inflaţie mare. Şi creşterea economică: un cost mai ridicat al creditului va încetini ritmul de creştere economică. A meritat rocada din găleată?
O categorie largă de populaţie, împrumutaţii în valută, care observă că rata lunară a crescut cu 10 – 15%. Pe cei care se împrumută în lei, iar acum costul s-a amplificat. Şi toată populaţia României, afectată de inflaţie mare. Şi creşterea economică: un cost mai ridicat al creditului va încetini ritmul de creştere economică. A meritat rocada din găleată?
Nu cred, pentru că am dubii legate de competenţa economică. Acum, executivul face doar să completeze facturi, cu scadenţa în 2009. Care se vor aglomera la plată. Ce ni se oferă în schimb? Retorică. Ieftină.
L-am văzut pe primul-ministru invitând populaţia să meargă pe scutere, pentru a-şi face loc prin aglomeraţie. Asta înseamnă dezvoltare economică? Pentru asta plătesc taxe şi impozite locale majorate? Ca să nu am infrastructură? Pentru că, din păcate, acesta este efectul risipei guvernamentale: tăierea cheltuielilor pentru investiţii. Iar când traficul se va aglomera şi mai mult, ce ne va sfătui primul-ministru? Să mergem pe jos, că e mai sănătos? O să îl cred pe primul-ministru când va veni zi de zi pe scuter la guvern. Şi când o vor face şi miniştrii din cabinet. Când vor renunţa la girofar, în timp ce SPP-işti urlă la „calicii“ de pe stradă, care nu fac loc de trecere coloanei oficiale. Până atunci, prefer să privesc, amar, din alt unghi: premierului i-ar conveni ca populaţia să meargă pe scutere, pentru ca a sa coloană oficială să poată trece mai repede. Soluţia adevărată ar fi fost construirea de centuri pentru Capitală, dezvoltarea transportului urban (altfel decât înlocuind autobuzele vechi cu Mercedesuri fără aer condiţionat, spre exemplu, extinderea magistralelor de metrou). Pentru că, altfel, se întâmplă exact ca în cazul unei conducte. Cu cât pompezi mai multă apă, cu atât presiunea creşte. Iar la un moment dat, conducta crapă.
Vor urma câteva luni de linişte. Dar asta doar pentru că am intrat în „perioada de graţie“. Plătim doar dobânda la credite. Iar scadenţa vine la anul pentru toate facturile amânate.
