Frământările unui nebun

Marţi, la Primăria Craiova, s-a desfăşurat lansarea cărţii „Fenomenul Universitatea ‘91“, a domnului Ion Jianu. Printre cei prezenţi s-au aflat şi foşti jucători ai Universităţii Craiova, care au rememorat perioadele de glorie ale echipei alb-albastre.
M-am numărat printre cei mai tineri aflaţi în sală şi, personal, nu mă puteam mândri cu faptul că îmi aduc aminte ceea ce s-a petrecut, chiar dacă în sezonul 1992-1993 aveam şase-şapte ani. La fotbal am început să mă uit din 1994, fiind îndrăgostit de Brazilia lui Romario, de Juventusul lui Vialli şi Baggio şi de Universitatea Craiova, a lui Craioveanu şi Stângă. Atunci doar Brazilia triumfa, iar Juventus se pregătea de asaltul Europei. Ştiinţa ocupa locul doi în campionat, dar jocul practicat nu avea cum să nu îţi ia minţile şi să te facă să-l divinizezi pe Craioveanu.
De atunci însă, nu am avut prea multe amintiri frumoase pe care să le pot spune şi eu, în alte ocazii.
Articolul prezent face o rememorare a tuturor evenimentelor trăite alături de Universitatea Craiova, de către cei născuţi după 1986. În aproape 14 ani de alb-albastru, vorbind strict personal, evenimentele maxime trăite au fost două finale de Cupă. Una în sezonul ’97-’98, când jumătate de echipă era pentru Steaua şi jumătate pentru Rapid, o finală în care singurul care îşi dorea să triumfe, antrenorul Alessanco, s-a trezit singur în războiul unor olteni nebuni, care numai să triumfe Universitatea nu îşi doreau.
A doua finală a fost în 2000, când nici prin cap nu ne trecea să învingem Dinamo, Universitatea fiind pe atunci satelitul „câinilor“, din cauza „potăii“ din conducere, Gigi Neţoiu.
Despre fotbaliştii admiraţi sau idoli, dintre jucătorii ce au tranzitat clubul, nu a fost unul căruia să îi mai pese de Ştiinţa. Toţi şi-au dorit să se transfere peste hotare, iar cei care au mai sperat să ridice Bănia a trebuit să se recunoască învinşi, în ultimă instanţă. Putem să-l evidenţiem însă pe cel care a murit pentru Universitatea, îngerul alb-albastru Cristi Neamţu. În rest, o grămadă de mercenari care au ajuns ca în sezonul 2004-2005, cu largul concurs al finanţatorului de pe atunci, miliţianul Dinel Staicu, să ducă Universitatea în Divizia B, ultimul loc în care orice iubitor de fotbal s-ar fi gândit că ar putea să ajungă echipa din Craiova.
Tot la capitolul amintiri, putem să remarcăm şi meciul cu Naţional, când un stadion întreg a scandat pentru bancari, ştiindu-se că actorii din teren erau mânjiţi cu roşu. De asemenea, ne putem reaminti şi de Sala Polivalentă, dispărută în flăcări, tot în urma unor interese personale ale unor oameni „binevoitori“.
Mai rău însă, în aproape un deceniu şi jumătate, Craiova şi-a pierdut spiritul ce o ajuta să triumfe, oltenii fiind mai preocupaţi să-şi dea unul altuia în cap, decât să pună mână de la mână, pentru a redeveni cei mai buni. Iar aici putem să includem, fără a greşi, primari, finanţatori sau  foste legende ce preferau Bucureştiul, fotbalişti şi suporteri, dar mai ales rezultatele, deoarece nimeni nu se mai înghesuie acolo unde nu există satisfacţie.
Nici nu e de mirare că dintre cei cu sufletul alb-albastru au mai rămas foarte puţini, având în vedere această lipsă de rezultate.
Şi atunci, dacă am prins numai lucruri rele, vin să vă întreb, eu şi alţii ca mine de ce mai ţinem cu Universitatea? Ce ne face să credem că o să vină şi rândul nostru să prindem de picior „spiritul victoriei“? Las răspunsul la dumneavoastră, însă rămâneţi datori cu desluşirea acestor dileme.
In memoriam Cristi Neamţu, ultimul idol al Băniei.