Decizia Curţii Constituţionale din România de a declara neconstituţională în întregul ei Legea privind deconspirarea Securităţii nu e o decizie tehnică şi care să privească doar minoritatea din România care a avut dosar la Securitare. E o decizie fundamentală, care echivalează cu un asasinat al statului de drept, adică al acelei situaţii în care legea este una pentru toţi şi mai tare decât fiecare interes particular. Am primit imediat telefoane de la ziariştii străini şi de la Comisia Europeană, nu pentru că lor le pasă cine ştie ce de dosarele Securităţii, ci pentru că le pasă de starea de legalitate. România e acum membru al statului de drept european. Mecanismul nostru de monitorizare de către UE şi clauza de salvgardare au fost introduse tocmai de teama că nu vom reuşi să asigurăm respectarea legilor europene pe teritoriul nostru.
Ca un stat de drept să funcţioneze sunt necesare două lucruri. Unu, un corp de legi clare şi necontradictorii, care să fie universal cunoscute şi aplicate. Doi, un anumit echilibru al distribuţiei puterii sociale, astfel încât nici un grup de interese să nu poată călca sau schimba legile în propriul său interes şi în detrimentul altora. Ambele au fost practic demascate ca simple ficţiuni prin gestul Curţii Constituţionale de a scoate în afara legii o lege din anul 1999. Nu este lipsit de interes să reamintim faptul că articole din această lege (nr. 187/1999) au mai fost atacate în faţa Curţii Constituţionale de încă şapte ori, de fiecare dată excepţiile fiind respinse. Şi, deodată, la a opta sesizare şi la nouă ani după trecerea legii, descoperim brusc că a fost tot timpul neconstituţională! Vorba aceea, membrii Curţii nu sunt legaţi la gură, chiar dacă precedentele şapte sesizări nu au fost formulate exact cu trimitere la partea cea mai neconstituţională din lege, membrii Curţii puteau, ca şi acum, să discute prin extensie toată legea în ultimii nouă ani. Culmea e însă că au făcut-o. Şi decizia de săptămâna trecută contravine unei pronunţări anterioare a Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 218/2007, prin care s-a constatat că „Legea nr. 187/1999 nu instituie /…/ vreo formă de răspundere juridică /…/, ea nefăcând decât să stabilească tipurile de activităţi şi categoriile de persoane referitor la care opinia publică are dreptul de a obţine informaţii prin intermediul procedurii reglementate de lege“. Pe cale de consecinţă, deciziile Colegiului CNSAS nu au şi nu au avut caracterul de sentinţă (pretextul pentru care CC închide CNSAS este că e un fel de tribunal paralel justiţiei) şi nu impun sancţiuni juridice pentru persoanele la care se referă. Curtea nu face deci altceva decât să îşi contrazică o decizie anterioară. Iar decizia dacă o persoană a colaborat sau nu cu fosta Securitate, oricât pare de specială, e ca decizia inspectorilor sanitari că o firmă nu respectă standardele de igienă, sau a poliţistului de trafic, care ne dă o amendă dacă nu respectăm vreo regulă. Este o decizie administrativă, care de altfel poate fi atacată în justiţie, aşa cum poţi ataca şi ridicarea permisului de şofer, în cazul în care crezi că ţi s-a făcut o nedreptate. Articolul 126 din Constituţie, din capitolul Instanţele judecătoreşti, care spune că: „(5) Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare. Prin lege organică pot fi înfiinţate instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii“, se referă exclusiv la instanţe judecătoreşti, care să ia decizii juridice, de genul tribunalelor poporului de la finele războiului, care pronunţau sentinţe. Nici o legătură cu CNSAS.
De ce s-a contrazis Curtea şi s-a făcut de râs găsind complet neconstituţională o lege care există de nouă ani şi creând precedentul că orice lege din România poate fi în această situaţie (nu există stat de drept acolo unde legi importante coexistă cu Constituţia un deceniu, fiind însă complet neconstituţionale, nu?)? Este limpede că la mijloc poate fi doar un interes foarte puternic. Sesizarea a pornit de la dl. Voiculescu, zis şi „motanul Felix“, dar, oricât ar fi de bogat şi oricâte canale de televiziune ar avea, e greu de crezut că legea ar putea fi dată peste cap în halul acesta doar pentru el. Şi cu ce folos? Percepţia publicului că dl. Voiculescu a fost colaborator cu Securitatea nu o mai schimbă nimeni. Cred că dl. Ticu Dumitrescu a indicat cauza exactă când a arătat spre membrii Curţii sau spre alţi membri ai justiţiei de vârf. Conform unei legi a Monicăi Macovei, nu poate fi magistrat cine a făcut poliţie politică sub comunism. Deşi legea asta e trecută de trei ani, nici un magistrat nu a fost eliminat, pentru că CNSAS nu reuşea să îi dovedească. Acum, se pare că în sfârşit aveau câteva zeci de dosare: membri ai Curţii Constituţionale, ai CSM, ai Curţii Supreme de Justiţie. Nomenclatura judiciară, cu alte cuvinte, care s-a repliat şi s-a hotărât să îşi apere interesul, cu preţul provocării unui haos legal de nedescris. Şi încălcând a doua condiţie a statului de drept, egalitatea în faţa legii. Nu e însă prima dată. Curtea Constituţională a mai declarat acum trei ani că e neconstituţional ca judecătorii ei să iasă vreodată la pensie. Nu le mai rămâne decât să declare că ei nu plătesc impozite, că şi asta e contra Constituţiei.
Constituţia noastră nu e prea bună şi legile sunt adesea proaste. Dar acest caz arată că nu din cauza asta suferim noi. Interpretarea dată Constituţiei în acest caz nu era justificată şi nu e decât un abuz pentru care nepensionabilii judecători ar trebui trimişi imediat acasă. Că au dovedit că sunt acolo ca să apere interesul lor, nu al legii. Ca atare, mă alătur cu totul protestului CNSAS şi al societăţii civile şi îndemn pe toată lumea să facă la fel. Dacă vrem vreodată să eliberăm magistratura noastră de gaşca asta de securişti moştenită de la Ceauşescu, acum e momentul. Şi, până una, alta, sfătuiesc CNSAS să le publice imediat dosarele pe internet, deşi nu cred că vom avea vreo mare surpriză când le vom citi.
