Presiune pe preţul gazelor

De parcă nu era de ajuns deprecierea accentuată a cursului monedei naţionale, iată că „stăpânii“ gazelor se dau de ceasul morţii, cerând imperativ majorarea preţurilor. Măcar cu 10 procente, dacă nu se poate cu saltul la 70 de procente. O tactică abilă. Aceleaşi tertipuri. Menţinerea tarifelor actuale ar aduce distribuitorilor pierderi de 1,5 milioane de lei pe zi. Este drept că pierderea nu prea este justificată. Dar ce mai contează acest lucru, când distribuitorii şi-au pus în cap să ne umfle facturile? „Revendicarea Distrigaz Sud este să-şi poată acoperi costurile de achiziţie a gazului, care să se reflecte în tarife. Este o pierdere că preţurile nu au crescut la 1 ianuarie, iar noi ne plătim facturile, spre deosebire de alţi clienţi. Sperăm să crească în primul trimestru. Cu cât aşteptăm mai mult să se realizeze creşterea, cu atât ea va fi mai mare“, a declarat ieri preşedintele Consiliului de Administraţie al Distrigaz Sud, Jean Francois Carierre. Mai mult, cei de la Distrigaz Sud ameninţă şi cu o acţiune în contencios. Asta ca arsenalul de atac să fie complet.
Au dreptate distribuitorii să preseze pe majorarea tarifelor? Dacă ne raportăm la devalorizarea monedei naţionale şi a preţului gazelor din import, putem spune că da. Aceasta doar la prima vedere, deoarece gazele din import au o pondere de aproximativ 40 la sută din totalul consumului, restul provine din resursele interne, gaze ale căror preţuri se află sub cele achiziţionate din exterior. Deci, s-ar putea vorbi despre o compensare. Dar acest lucru pare să nu conteze. De altfel, cei doi mari distribuitori de gaze de pe piaţa locală, Distrigaz Sud, controlat de grupul Gaz de France, şi E.ON Gaz România, au apreciat la finele anului trecut că preţul gazelor pentru populaţie ar trebui să crească în 2008, ca urmare a majorării tarifelor gazelor din import şi a „angajamentelor României de a se alinia la preţurile din blocul comunitar“. Din nou, aceeaşi placă. Uniunea Europeană impune României preţuri similare celor din spaţiul unde am aderat. Aici distribuitorii chiar întrec măsura. A trebuit să treacă ani ca, în sfârşit, guvernul să recunoască faptul că acea aşa-zisă impunere a UE este o gogoriţă. Iată ce găsim postat pe site-ul Ministerului Economiei şi Finanţelor: „În privinţa preţului gazelor naturale din producţia internă, în Tratatul de Aderare a României la UE nu este inclus nici un angajament pentru alinierea acestuia la preţul gazelor din import, Tratat care include exclusiv angajamentul privind aplicarea acquis-ului comunitar“. Interesant. Mai departe, reprezentanţii aceluiaşi minister susţin că în România preţul gazelor naturale pentru consumatori atât industriali, cât şi casnici este la nivelul altor state membre, chiar comparabil cu state al căror consum se bazează în procent de 85-90 pe importuri. În condiţiile în care România îşi asigură 60 la sută din consum din producţia internă rezultă că preţul gazelor este mai ridicat.
Mai degrabă cererile distribuitorilor, de scumpire a gazelor, au alte motive, şi anume transferarea efortului financiar destinat modernizării reţelei, aşa cum s-a stabilit prin contractul de privatizare, în facturi.
Şi, până la urmă, să spunem lucrurilor pe nume, această strategie de motivare a deciziilor de scumpiri a fost preluată tocmai de la statul român. Acum avem dovada că, prin Tratatul de aderare, România nu are nici o obligaţie de a majora preţul gazelor la nivelul celor de import. Este un lucru certificat acum de Guvernul României. Problema care apare însă este că tot acest guvern a minţit punând aceeaşi placă pe care o pun acum distribuitorii. În anul 2006, într-o Notă de fundamentare a unui Proiect de hotărâre de guvern se preciza clar că statul român s-a angajat faţă de organismele internaţionale şi UE să majoreze treptat preţul producţiei interne de gaze naturale, în fiecare an cu 25 dolari/1000 mc, astfel încât, la data aderării, tariful să ajungă la paritate cu preţul de import. Când a spus guvernul adevărul? La finele lui 2006, când argumenta scumpirea gazelor prin „angajamentele asumate“ faţă de UE sau acum, când neagă existenţa unei impuneri, alta decât acoperirea costurilor de producţie la gazele din producţia internă? Ce repede se schimbă placa, în funcţie de interes. Consumatorii nici nu mai contează. Ei sunt obligaţi doar să plătească. Din ce în ce mai mult.