Spectaculoasele alunecări televizate

„Eu mă lupt cu mine: «Ce-ai, Mărie, de eşti proastă? În loc să stai la televizor, stai în bucătărie!?»“, îmi spunea, în după-amiaza ultimei zile a anului trecut, tanti Sanda. Nu se putea abţine să mai prepare ceva pentru masa de Revelion, cu toate că nu avea invitaţi, de data asta (aşa cum nu se poate opri să pună murături sau să facă zacuscă, toamna, deşi consumurile respective în casă sunt mult mai reduse decât erau altădată).
Judecând după cozile din hipermarketuri sau după iarna grea pe care au avut-o porcii (grăunţele sunt, în aceste zile, la fel de greu de găsit ca rovignetele, motiv pentru care au fost sacrificaţi şi cei care, altfel, mai puteau fi ţinuţi), masa a fost încărcată, în casele românilor, la cumpăna dintre ani. Lucru firesc, dacă mă gândesc la tradiţie sau la cuvintele cu care Ionel Buşe stârnea şuşotelile studentelor prezente la lansarea interesantei sale cărţi de eseuri, „Democraţie în rouge caviar“, înainte de Crăciun, la Galeriile de Artă din Craiova: „Cele mai multe plăceri organice ne vin pe gură“. Sunt însă şi alte nevoi, cum ar fi aceea de spectacol sau aceea de magic, degustate în faţa micilor ecrane, la concertele organizate de primari sau sub focurile de artificii (aflate în plină inflaţie). La trecerea dintr-un an în altul, artiştii fac turul televiziunilor şi al oraşelor relativ apropiate între ele, iar producătorii gândesc la unison, aducându-ne pe sticlă, în devălmăşie, toată floarea cea vestită (sau apusă) a show-biz-ului autohton. Nu mai e vreme de pregătiri, de vreo regie, de ţinerea emisiunii în linia unei anumite eleganţe, căci publicul fluieră nerăbdător şi bate din picior: sunt alea cu Guţă şi ăia cu Loredana, alea cu Sorin Puştiu şi ăia cu Andra, sunt alea cu Vijelie şi ăia cu Delia, sunt alea cu Voltaj şi ăia cu Anna Lesko, sunt alea cu Moculescu şi ăia cu Corina Chiriac, o parafrazez pe Simona Popescu (din excelentele-i „Lucrări în verde“), iar apoi încep filmele, căci sunt în faţa ecranelor şi ăia cu Jennifer Lopez şi alea cu Brad Pitt. De regulă, lipsesc din program politicienii şi comentatorii lor, doar televiziunea publică a găsit de cuviinţă, în seara ce-a premers recentul Revelion, să ni-i arate pe Ludovic Orban în costum popular şi pe Petre Roman tăind lemne în platou (ce sens ar avea să facă lucrul ăsta în ograda unei bătrâne neputincioase?). Preşedintele Băsescu a transmis românilor un mesaj mai şters decât cel de anul trecut, când numărătoarea sa inedită marca şi intrarea ţării noastre în Uniunea Europeană: „Zece, nouă, opt, şapte, şase, cinci, patru“, ajuns aici, şi-a dat seama că a rămas în urmă, aşa că a făcut un salt: „Unu! La mulţi ani!“ (Important e că a ieşit bine ultima secundă! La începuturile calendarului iulian, când s-a prins că oamenii săi puseseră un an bisect – cum şi 2008 este – la  trei ani, în loc de patru, Cezar Augustus a sărit câteva zile pentru a corecta eroarea).
Spectacolul a continuat pe televiziuni în primele zile din 2008, ninsoarea fiind mană cerească pentru editori şi pentru experţii în generice. Dacă 30 de centimetri de zăpadă au generat titluri încărcate de „Haos“ şi „Dezastru“, ce cuvinte ar defini o iarnă precum cea din ’53, cu tunele în zăpadă şi sănii trecând pe deasupra gardurilor? E drept că maşina de pâine (ca toate maşinile) circulă mai greu, că autorităţile par iarăşi prinse pe picior greşit, că alunecăm şi consumăm un plus de energie, că nu ţinem morţiş să punem mâna pe lopată, dar ceea ce ni se întâmplă este un dezastru sau doar o iarnă românească?