Avem o ţară. Cum să ne batem joc de ea? Scuzaţi această întrebare, care nu ar trebui pusă nici măcar în glumă, dar am senzaţia că o astfel de strategie este urmată de „elita“ decizională a României.
În fiecare zi mă enervez în trafic. Conduc un autoturism, îmi plătesc taxele şi impozitele la zi, pretind servicii din ce în ce mai bune, pe măsură ce taxele şi impozitele se majorează. Pretind infrastructură din ce în ce mai bună, pe măsură ce obţin mai multe venituri prin muncă mai multă şi mai calificată, iar contribuţia mea către diverse bugete se majorează. Şi la ce îmi foloseşte?
Stau în trafic şi mă uit cu indignare la indicatorul de bord care îmi arată consum de 21 de litri la suta de kilometri. Şi mă gândesc la faptul că, în urmă cu trei ani, aceeaşi maşină, la aceeaşi oră în Bucureşti, consuma 14 litri la suta de kilometri. Îmi fac un calcul, pe care sunt convins că mulţi dintre dumneavoastră îl faceţi. Consumul de benzină (mai scumpă) a crescut în ultimii trei ani cu 50 la sută. Poluarea a crescut cu 50%. Taxele plătite de mine în carburanţi s-au majorat cu minimum 50%. Ce primesc în schimb?
Primesc borduri. Primesc străzi blocate. Primesc lipsa parcărilor. Primesc praf. Primesc taxe şi impozite locale majorate. Şi, mă gândesc eu, cine e de vină? Să fi fost o invenţie românească faptul că, simultan cu o creştere a PIB-ului, traficul se va aglomera? În nici un caz. Era previzibil. Şi totuşi, cum au gestionat responsabilii Capitalei şi ai ţării această problemă? Nu au gestionat-o. Au ignorat-o.
Anul trecut, pentru că primarul general al Capitalei vedea microfisuri în asfalt, a dat peste cap circulaţia în Bucureşti. S-a pus asfalt peste asfalt în locul direcţionării acelor cheltuieli către dezvoltarea infrastructurii. Anul acesta este anul bordurilor. Banii din bugetele locale se duc să alimenteze conturile celor care schimbă ceea ce nu e de schimbat, în loc să creeze infrastructură suplimentară. S-au plătit sute de milioane de euro pentru autobuze fără aer condiţionat care, întocmai precum cele vechi, stau în trafic. În acest timp, ajunge metroul în mai multe cartiere din Bucureşti. Pot să îmi las maşina la intrare şi să merg cu metroul în centru? Nu. Şi mă gândesc: cine e de vină pentru traficul din Bucureşti? Îmi vin două răspunsuri: primarii succesivi şi miniştrii succesivi ai transporturilor.
Incontestabil, numărul de autoturisme s-a majorat. Dar asta înseamnă mai multe taxe şi impozite locale. Mai mulţi bani la buget prin consumul de carburanţi. Sume mai mari pentru dezvoltare. Ce s-a întâmplat cu ele? Fostul primar general, domnul Traian Băsescu, a atacat trei probleme: chioşcurile, câinii vagabonzi şi tramvaiul 41. Aţi văzut vreo rezolvare în infrastructură? Chioşcurile au dispărut mai devreme (oricum ar fi dispărut pe măsură ce marile lanţuri de magazine ar fi venit în România). Problema câinilor vagabonzi nu s-a rezolvat. Iar tramvaiul 41, modernizat, staţionează la fel de bine şi pe noua infrastructură, pentru că, atunci când ajunge în intersecţie, tot acolo rămâne, blocat de trafic. Parcările? A fost găsită o soluţie: concesionăm unor băieţi deştepţi spaţii centrale, ei trag o dâră de vopsea şi rup tichete. Care a fost valoarea adăugată a acestor dâre de vopsea? Nu a fost. Spunea fostul primar: „daţi-mi un consiliu şi rezolv problema Bucureştiului“. L-a primit de la bucureşteni. Ce a făcut atunci primarul? A sărit într-o altă barcă. Într-una mai mare. Şi şi-a trimis secundul în barca mai mică. Cu vedere atât de ageră, încât vedea microfisuri. Vederea bună nu este însă sinonimă cu viziunea. Şi cu percepţia asupra nevoilor comunităţii.
Recent, domnul Theodor Stolojan îmi spunea într-un interviu: „De ce e nevoie ca autorităţile locale să facă infrastructura investiţiilor private?“. Un răspuns ar fi: „Pentru a veni să investească“. Zău? Păi aceste mall-uri, magazine, centre comerciale nu ar trebui să aibă în planul de afaceri inclusiv bugetarea cheltuielilor pentru infrastructură? Ar trebui. Dar statul român le subvenţionează. Din ce? Din plusul de taxe asupra cetăţenilor. Aş fi preferat, cu acele sume, în loc să se facă pasarele pe care ar fi trebuit să le plătească aceste centre comerciale, să se lucreze la centurile Capitalei. Şi dacă am treabă în Titan şi vin dinspre Ploieşti, să nu intru pe DN1 şi să mă sufoc în trafic. Iar dacă am treabă în Berceni şi vin dinspre Buftea, să nu mă sufoc în trafic. Spre centurile Capitalei ar fi trebuit direcţionaţi banii.
Mi se poate spune: „Mă, băiete, ia metroul“. De multe ori îl iau. Dar nu pot sta doar în subteran. Pentru că am treabă afară. Şi ies la gura de metrou cea mai apropiată de unde am treabă, de unde am opţiunea să iau autobuzul şi să merg din nou bară la bară. Sau să merg pe jos. Şi atunci, mă întreb: De ce plătesc impozit pentru autoturism dacă nu îl folosesc? De ce plătesc taxa specială pentru prima înmatriculare dacă nu folosesc bunul respectiv?
Aş desfiinţa girofarul oficialilor. Pentru ca inclusiv edilii noştri şi decidenţii să fie nevoiţi să meargă în traficul actual. Şi să conducă două ore dus în trafic şi două ore întors de la locul de muncă. Mă enervez de fiecare dată când văd câte un girofar şi coloanele de poliţie care fluieră şi îmi spun: „Stai acolo“. De ce? Pentru că o mare parte dintre cei responsabili pentru harababura asta au girofaruri. Au şi şoferi, aşa că nu ei se enervează în trafic. Au şi maşini de serviciu, aşa că nu ei plătesc impozitele şi taxele locale. Şi nici nu primesc factura plusului de carburanţi consumaţi. Şi mă întreb: Nu ei ne-au băgat în asta? Şi îmi răspund: Ba da. Paradoxal, le şi mulţumim pentru asta. Îi trimitem în maşini cu girofar, cu şoferi, fără să plătească facturile propriei incompetenţe.
Partea rea este că economia este din ce în ce mai încordată în strânsoarea traficului. Plusurile de consum se traduc în preţuri. Iar preţurile sunt din ce în ce mai mari. Iar preţurile mari nu fac bine economiei. O strangulează, încet-încet, şi o inhibă. Culmea este că la butoanele ţării sunt aceleaşi persoane care sunt şi la ştreangul economiei. Însă, probabil beatificaţi de putere, în loc să apese pe butoanele corecte, strâng de ştreang.
