De ce nu merită Ion Iliescu o bătrâneţe liniştită

A apărut recent o carte care merită citită: „Mineriadele – între manipulare politică şi solidaritate muncitorească“ (Alin Rus, Editura Curtea Veche). O carte cum nu se putea mai potrivită acum, când veşnicul proces al mineriadei din 13 – 15 iunie pare că e din nou blocat. În acelaşi timp, o carte care pare a vorbi despre altă epocă, o epocă aflată la ani-lumină distanţă de România care tocmai a intrat în Europa. Să uităm totul? Să lăsăm în urmă istoria?
Tocmai când citeam cartea l-am văzut pe Ion Iliescu la televizor vorbind despre UE. Cum UE este un club al ţărilor bogate, foste colonizatoare, cum democraţia este bună numai pentru câţiva bogaţi, cum proprietatea e bună tot pentru puţini. Aproape că am avut o senzaţie de vomă. Acest om nu s-a schimbat deloc, vorbeşte la fel. Vremurile s-au schimbat, el nu. Dacă ar fi după el, ar aduce iar minerii. Le-ar spune iar ca în dimineaţa de 14 iunie: „V-am rugat pe dumneavoastră, minerii, care sunteţi grupaţi, organizaţi, să vă îndreptaţi încolonaţi pe bulevard, până la Piaţa Universităţii şi s-o ocupaţi definitiv“.
Ce s-a întâmplat în Piaţa Universităţii? Ştim imaginile celebre. Cartea trece în revistă şi alte mărturii paralizante. Iată una, a poetului Mihai Ursachi: „Trupul adolescentului zvâcnea încă spasmodic, mort aparent, dar loviturile echipei de ordine (ajunsă acum la 10 – 12 persoane) continuau ca nişte ciocane pneumatice. O maşină albă s-a oprit în faţa grupului; şoferul, un om în vârstă, voia să ştie ce se întâmplă. Vai de capul lui: doi mineri l-au smuls afară şi, cu un şut, l-au propulsat pe celălalt trotuar. Un miner a luat cheile şi a deschis portbagajul. Alţii au apucat de mâini şi de picioare trupul adolescentului, încercând să-l îndese în portbagaj. Locul era strâmt; trosnind sec, au sucit membrele, gâtul. În fine, l-au îndesat, dar nu se închidea capacul. Atunci, un miner voluminos, animat de o sălbatică hotărâre, s-a pus pe portbagaj, care s-a închis într-un zgomot de oase sparte“. Indiferent de opinia pe care o ai despre ce a fost în Piaţa Universităţii, asemenea atrocităţi nu sunt scuzabile de nici o împrejurare.
Iar mărturiile minerilor cuprinse în carte merg spre aceeaşi concluzie: venirea la Bucureşti a fost organizată şi facilitată de autorităţi. Fiecare martor dintre participanţi îşi aminteşte de „civili“ necunoscuţi îmbrăcaţi în costume de miner noi, curate. „Civili“ care au organizat transportul şi au dirijat violenţele la Bucureşti. Asta nu exclude faptul că Iliescu şi FSN erau populari în Valea Jiului şi erau sincer susţinuţi de mineri. Dar Iliescu a profitat de situaţie pentru a pune faţă în faţă această masă dezlănţuită cu civilii care îl contestau la Bucureşti. Nu el a ordonat direct atrocităţi precum cea de mai sus, dar el le-a facilitat şi instigat şi exact pentru asta este anchetat acum.
Merită Ion Iliescu uitarea? Aş înţelege clemenţa pentru un bătrân care în ultimul său mandat a prezidat aderarea la NATO şi finalizarea negocierilor de aderare la UE, chiar dacă meritul său este acela de a nu se fi opus. Dar clemenţa nu îşi are locul aici. Ion Iliescu ne râde în nas. Nu l-am auzit spunând că îi pare rău. Dacă ar fi în aceeaşi situaţie, ar face la fel. Clemenţa poate să vină abia după regrete. Iliescu nu merită o bătrâneţe liniştită.