Războiul necivil dintre Băsescu şi presă

    O bună parte din presa din România se află într-un război declarat cu preşedintele ţării, război extins mai nou şi la susţinătorii săi dintre liderii de opinie. Conflictul se rezumă la limbaj: presa nu e ameninţată de actualul preşedinte, sau măcar un singur ziarist dintre aceia asupra cărora se fac presiuni ar fi ajuns la vreo agenţie de libertate a presei cu revelaţiile lui. Nici preşedintele nu pare, după rezultatul referendumului, să aibă de suferit de pe urma mass-media. Au de suferit însă calitatea presei şi încrederea publicului în ea, şi despre aceste aspecte vreau să vorbesc aici.
Presa a păcătuit în ultimele luni prin tratamente neprofesionale la adresa lui Traian Băsescu, cu accente de propagandă veritabilă.
S-a abătut de la fapte: Băsescu e constant prezentat ca un dictator, iar susţinătorii lui, ca o bandă de adversari ai democraţiei, fără nici cea mai mică dovadă în această privinţă. Stelică Tănase, scriind recent despre „grupul de la Neptun“, spune pe faţă că intelectualii care vor să schimbe Constituţia sprijină un regim autoritar. Eu nu fac parte din ei, dar să fie clar că un sistem prezidenţial ca în Franţa sau ca în SUA nu este autoritar, căci regimul autoritar, vorba aceea, elementară, este prin definiţie neconstituţional. Democraţia este un regim constituţional şi numai ea. Pe urmă, vă imaginaţi cumva vreun ziarist având curaj să îl filmeze pe Adrian Năstase, despre care nu scria aproape nimeni că e dictator (sau dacă scria, nu era publicat) după ce acesta spunea: „Gata, ajunge“? Să fim serioşi, dacă unii îl calcă pe bombeu excesiv pe Băsescu e pentru că ştiu că nu vor fi consecinţe. Poate au uitat primele luni din 1990, când chiar era autoritarism, curgeau ameninţările cu moartea, veneau minerii, nu ne tipăreau tipografii, şi aşa mai departe. Sau poate nu le-au uitat, că nu erau cu noi atunci.
Al doilea păcat al tratamentului de presă faţă de tabăra Băsescu este dezechilibrul. Să zicem că la originea lucrurilor există un lucru discutabil. Da, nu dă bine să îţi chemi prietenii la Neptun, în vila lui Ceauşescu. Eu aş vinde locul acela şi aş face unul nou, prea e încărcat negativ de semnificaţii de privilegiu. Dar toată povestea e un fleac absolut, nu are nici o importanţă, şi toţi actorii erau în dreptul lor. Cu toate astea, presa a scris mult mai mult despre cei 30.000 de euro, cât a costat avionul Romavia, decât despre cele 6 miliarde de euro, deficit prognozat la bugetul de stat din cauza iresponsabilităţii fiscale a parlamentarilor care au votat legea pensiilor. Aceeaşi situaţie în ceea ce priveşte schimburile verbale ale lui Băsescu cu jurnaliştii. Sigur că, dacă preşedintele vrea intimitate, să nu se ducă la mall şi să nu mai cheme şi presa. Până aici, vina e a lui. Dar să nu mi se ceară să mă indignez de ce-i spune neveste-sii, că nu înţeleg să trag cu urechea la ce spun oamenii în particular, numai securiştii fac asta. Că veni vorba, chiar ziariştii nu se întreabă cum de dictatorul Băsescu, şeful serviciilor secrete (dar care nu ştiu să şteargă memoria unui telefon) sau oamenii săi sunt mereu înregistraţi pe blat (la Cotroceni, într-un restaurant privat, când vorbesc cu nevasta)? Mie mi se pare cam clar de ce parte se află profesioniştii înregistrărilor.
Al treilea păcat este inconsistenţa de tratament. Când preşedintele era izolat, era o problemă că e izolat. Azi, când şi-a găsit prieteni cu reputaţie bună, e iarăşi o problemă. Păi, care din două e problema? Liiceanu e o parte a patrimoniului intelectual, indiferent că suntem sau nu de acord cu poziţiile lui politice, şi a-l prezenta ca pe un plagiator numai pentru că e cu Băsescu e penibil. În orice ţară europeană, cei care ar fi făcut asta ar fi fost ostracizaţi de breaslă. Nici vorbă: în schimb, când Victor Roncea se vaită că nu se mai înţelege cu şeful lui, chiar unele ONG-uri sar să îl apere. Or, o ţară ajunge o civilizaţie apărându-şi oamenii de cultură, nu calibanii. Sau dacă suntem aşa procedurali, să apărăm proporţional pe toată lumea. Dar nu e cazul. Inconsistenţa e suverană în materie, şi nu poate fi altfel, pentru că la mijloc e fie partizanatul, fie lipsa totală de criterii a unor oameni cu mai multe mijloace decât minte.
Din toamna lui 1990 am fost printre foarte puţinii jurnalişti anti-Iliescu, dar în acelaşi timp critici faţă de PNŢCD şi mai apoi CDR. Ştiu perfect ce înseamnă să scrii contra unui preşedinte popular de pe o poziţie independentă. Dar, din cauza problemelor de mai sus şi a lipsei de delimitare a presei faţă de cei care practică asemenea procedee, critica onestă a lui Băsescu a devenit cvasiimposibilă. Asediaţi cu atâta furie, simpatizanţii lui au făcut un bloc care a devenit defensiv şi partizan. Criticile cu temei real (casa din Mihăileanu, cucernicia de ultimă oră etc.) au fost estompate de acuze fără temei, ca autoritarismul, flota etc. Băsescu însuşi, care avea o atitudine mult mai relaxată faţă de presă, a început să o deteste de-adevăratelea, fără să facă diferenţe, şi să-şi arate public dispreţul faţă de ea. Climatul general de civilitate în care trebuie să funcţioneze democraţia a fost afectat, ca şi încrederea în presă. Şi aşa va fi cât partea curată din presă, indiferent că e pro sau contra Băsescu, nu se delimitează de partea care practică procedeele descrise aici.