Băsescu a făcut bine când a invitat partidele la Cotroceni, să discute cu ele ce urmează. Ce se va întâmpla în episodul următor? De fapt, asta e tema acestei treceri în revistă a situaţiei cu capii noştri politici. În ciuda marilor promisiuni şi angajamente iar revoluţionare din aşa-zisa campanie pentru referendum, când România a avut de ales între „nimeni şi Băsescu“, ceea ce i-a asigurat succesul preşedintelui suspendat, cadrul constituţional a rămas acelaşi şi va trebui să ajungă la un acord care să degaje o majoritate parlamentară. Chestia cinică este că se putea realiza asta şi acum trei luni. Şansele erau aceleaşi şi nici nu s-ar fi ajuns la comedia pentru masele populare. Ele nu au crescut cu nimic, chiar dacă între timp Băsescu s-a întors triumfal la Cotroceni. Datele jocului sunt aceleaşi. În afară de vântul care suflă în pânze lui Băsescu, cifrele ne arată aceleaşi lucruri. Parlamentul e acelaşi, cei 322 au şi ei vreo zece milioane de voturi. Băsescu are aproape şase. Chiar dacă a crescut cu câteva sute de mii şi zice că „pe 19 mai a fost voinţa lui Dumnezeu“. Va fi cam greu, se va certa sigur cu Becali pe tema care face apel mai des la Dumnezeu şi-l coboară din ceruri ca să vadă electoratul cât de religioşi şi evlavioşi suntem. O să îl închirieze cu schimbul, pesemne. Biserica are de acum o misiune grea: să se decidă pe cine susţine dintre cei doi B providenţiali şi făcători de minuni. Dar calităţile supranaturale nu au cum să funcţioneze la negocieri.
Cheia e la PSD, nu la Cotroceni. Cum am şi scris în urmă cu câteva luni, când a început criza, când Alianţa DA de facto s-a spart şi expartenerii se ameninţau de mama focului, PSD – dacă eram o democraţie normală – trebuia să preia guvernul. Nu a dorit acest lucru şi a inventat, în schimb, gluma cu suspendarea lui Băsescu, din cauza unei prea mari imaginaţii politice. Era mai simplu să trântească guvernul şi să îi înlocuiască pe liberali. Atunci nu se repezea nimeni, acum înţelepţii au chiar mai mulţi candidaţi la funcţia de premier. Geoană, Puşcaş şi Rus atâta visează, Palatul Victoria. Alţii, din acelaşi PSD, mai prudenţi, mai hârşâiţi în rele, spun că, dacă social-democraţii iau guvernul, vor dispărea ca partid în 2008. Când PSD se va decide ce vrea să facă, să stea în expectativă (că asta nu e opoziţie ce face acum), să susţină guvernul Tăriceanu din umbră sau să facă o alianţă cu PD, atunci lucrurile se vor limpezi. Băsescu nu este decât o gazdă care îi invită la masă pe beligeranţi. Ceee ce de fapt este şi rolul lui, pe care până acum a uitat să îl joace.
Criza asta care pare de azi, de ieri s-a declanşat chiar din primele zile de după alegeri. Parlamentul a fost câştigat de lista PSD/PC şi de aliata de până atunci, UDMR. Această coaliţie era normal să formeze guvernul. Aşa vrea Constituţia şi asta a fost voinţa electoratului. Capacitatea de manevră a lui Băsescu s-a văzut atunci când a dislocat PSD de aliaţii săi, PC şi UDMR, şi i-a atras într-o altă formulă de guvernare. Defectul acestei formule a fost că avea un minus de legitimitate. Aşa a putut Băsescu să le spună de multe ori liderilor PD şi PNL, miniştrilor, premierului: „Bă, eu v-am adus aici, eu v-am făcut mari!“… A apărut un spaţiu de manevră pentru preşedinte pe care a înţeles să şi-l lărgească tot timpul, chiar trecând dincolo de raporturile normale între instituţii; în plus, operând frecvent pe marginea Constituţiei. Asta a şi creat o atmosferă tensionată la vârf. Ar fi fost normal în 2004/2005 un regim de coabitare Băsescu&PSD, şi abia acum, după doi ani, după criza inevitabilă produsă de erodarea PSD, Băsescu ar fi putut aduce legitim la putere Alianţa DA sau să declanşeze alegeri anticipate, ceea ce ar fi dus la acelaşi rezultat. În doi ani de opoziţie, ADA ar fi reuşit să se consolideze şi ar fi putut acum să ia guvernul şi să ducă ţara în alegeri. Graba, lipsa de prevedere a lui Băsescu, care vrea tot timpul mai multă putere, au generat criza în care suntem şi azi şi din care nu vom ieşi până la alegerile prezidenţiale din 2009.