Dintotdeauna au existat preocupari pentru realizarea unei societati mai bune, care sa ofere conditii de viata superioare membrilor ei. Preocuparile acestea au inceput din Grecia antica, fiind considerate importante de multi intelepti ai acelei epoci. (Cu vremea, inteleptii au fost retrogradati la rang de intelectuali; ultima retrogradare, si cea mai penibila, s-a intâmplat la noi, in zilele noastre, când au fost identificati ca parlamentari.) Sa remarcam ca oamenii simpli au manifestat interes fata de soarta lor numai in situatia unor manifestari violente; in rest, ei au suportat viata, asa cum era, considerând de cele mai multe ori lipsurile ca o fatalitate. Toate modelele antichitatii (Pitagora, Platon etc.) plecau de la premisa ca identificarea si manifestarea valorilor morale superioare sunt apanajul unui numar infim de membri ai societatii, meniti s-o conduca intr-o maniera democrata. Dupa Democrit, democratia este preferabila, indiferent de conditiile de existenta pe care le ofera. „Saracia in democratie este cu atât de preferat asa-zisei bunastari a cetatenilor sub imparati, pe cât este libertatea mai buna decât sclavia“. Alte modele imaginate mai târziu (Morus, Campanella, etc.) aveau o amprenta pronuntata de idealism. Leibniz (atât de acid ridiculizat de Voltaire) credea ca prin educatie si cultura, oamenii vor deveni mai buni, iar moravurile mai curate; dar si cultura si moravurile sunt functii de timp. Daca privim marile civilizatii (macar pâna la Leibniz, cea greaca, romana, araba, de pilda) ajunse la apogeu, acestea au disparut tocmai din cauza opulentei si a decaderii moravurilor.
Azi, in Europa se experimenteaza o noua forma de organizare, Uniunea Europeana, despre care se spera, si unele semnale o confirma, ca va constitui un pas inainte. (O mica paranteza. Inaintea lui Schuman si Jean Monnet, considerati parintii Europei unite, W. Dworak publica la Viena in 1925 o carte despre necesitatea unei Europe unite cu moneda unica. Fiica lui Dworak s-a casatorit cu un român, a ramas aici, iar urmasii ei au devenit craioveni. Despre acest autodidact, care a fost frecvent in România, voi vorbi poate altadata.)
UE este departe de a fi perfecta; dar va continua sa se perfectioneze. Iar când va ajunge la o faza superioara, probabil se va inlocui cu altceva. Noi, la fel ca Adam pus sa-si aleaga nevasta, am ales, cam cu greu, sa aderam la UE. Imediat dupa Revolutie, autoritatile emanate au depus eforturi consistente ca sa ne indreptam acolo de unde vine lumina, adica spre Rasarit. Faptele si dovezile sunt cunoscute si nu are rost sa le mai repet. Rezultatul a fost acela de a intârzia apropierea de Apus. Una din metodele cele mai perfide a fost aceea a saracirii tarii si cedarii unor ramuri fundamentale ale economiei spre un anumit punct cardinal. In momentul de fata, prin diverse metode si actiuni se cauta mentinerea unei stari de instabilitate politica si sociala, menita sa ne diminueze credibilitatea si sa ne umbreasca bruma de prestigiu pe care-l mai avem. Din nefericire, clasa politica a fost atrasa in aceasta cursa si, in loc sa se ocupe de pregatirea intrarii in UE, se angreneaza in certuri stupide si penibile. Adevarul e ca nu avem o clasa politica autentica. Explicatia ar putea fi pilduita prin cuvintele unui batrân, dintr-un vechi banc: „Când eram in armata ne dadeau bromura, dar nu avea nici un efect; abia acum are“. Efectul distrugerii elitei românesti la inceputul comunismului si prigonirea descendentilor abia acum isi arata efectul.
Aud pe unii politicieni, dintre aceia care au iesit de pe orbita, ca datorita lor am intrat in NATO. Se uita ca am intrat ultimii. Si, mai mult, aceasta intrare este o confirmare (si nu o recompensa) a rolului pe care l-am jucat de veacuri; aceea de zona-tampon intre Rasarit si Apus. La care se adauga apropierea noastra de Orientul Mijlociu. Deci interesul major nu era al nostru. Pe când, in cazul intrarii in UE, interesul nostru este mai mare decât al lor. Dar dupa cum au procedat guvernarile de pâna acum, singuri ne-am aranjat un loc la coada mesei prezumtiv incarcata cu bunatati. Nici in ultimul moment nu am satisfacut cerintele care ne-au fost formulate si rasformulate. Opinia oficiala este ca daca la noi merge cu smecherii, acestea vor merge si in Europa, care, nu se stie de ce, ne este datoare. Am auzit la TV un comentator ca 40% din populatie va suporta greu intrarea in UE, in special taranii. Dar ce s-a facut pentru ei pâna acum?
Scara valorilor s-a schimbat; azi valoarea inseamna bani. Intrarea in UE este un parteneriat de afaceri; ni se dau bani daca si noi oferim ceva in schimb si daca demonstram ca putem s-o facem. Noi mai adaugam la speranta banilor pe care-i vom primi si speranta ca, prin contact cu civilizatia occidentala si fortati de aceasta, clasa politica se va rafina, iar lucrurile vor merge imediat minunat.
Dar si Europa are problemele ei complexe; iar, pe de alta parte, actuala clasa politica nu ofera certitudini ca poate fi rafinata. Ceva sperante ne ramân totusi.
De doi bani speranta.
