Ma revad la ultima intâlnire cu Geo Bogza. Era pe la sfârsitul lui martie ’89. Bogza nu mai putea citi decât cu lupa si mi-a marturisit ca nu mai rasfoise demult o carte. Nu mai trimitea nici „plopi“ desenati prin care le amintea colegilor de Eminescu. Dincolo de paravan, se vedea un pat care avea ceva soldatesc sau spartan. Autorul „Cartii Oltului“ incetase sa mai tina contabilitatea orelor, a zilelor si a noptilor. Dormea, mi-a zis, când i se facea somn. Nu mai putea iesi nici sa se plimbe in Cismigiu, cum obisnuise inainte ca suferintele sa se agraveze. Orice miscare ii provoca dureri mari, iar pentru a se ridica in picioare trebuia sa se smulga de pe scaun cu un efort violent. Mi-a facut o demonstratie, dupa care parea epuizat, cu obrazul incremenit sub masca unei grimase. „Si cum va petreceti timpul?“, am pus eu o intrebare stupida, caci pe vremea aceea inca nu cunosteam ce surprize penibile aduce batrânetea. A ridicat din umeri si un zâmbet vag a luminat masca. Isi va fi spus, poate, ca nu eram capabil sa-l inteleg. Sau, poate, s-a indoit ca meritam sa-mi dea niste explicatii.
Venisem sa-l rog sa semneze un memoriu pe care voiam sa-l adresam presedintelui Uniunii Scriitorilor si in care protestam impotriva arestarii lui Mircea Dinescu la domiciliu dupa interviul incendiar dat ziarului „Libération“. Andrei Plesu, cu care planuisem acel gest de solidaritate intelectuala, ma astepta la o expozitie. Aveam nevoie de semnatura lui Bogza, deoarece prestigiul sau de vechi antifascist va intimida, speram noi, autoritatile.
„Scrisoarea aceasta va fi citita la «Europa Libera»?“, m-a intrebat Bogza. N-am vrut nici sa-l mint, inselându-i simpatia pe care mi-o purta, nici sa-l determin sa ezite. „Eu o voi aduce la Uniune“. A ezitat, oare, vreo clipa, dupa raspunsul meu? Nu mi-a spus-o. A tacut. I-am marturisit cât de mult ma impresionase o tableta a lui de prin ’67-’68, din „Contemporanul“, care fusese si un soi de spovedanie. Vorbise in ea despre un urs pus sa danseze pe o tabla fierbinte de un circar, care umbla prin sate. M-a privit lung, cotropit, probabil, de amintiri, dupa care mi-a cerut memoriul si l-a semnat. La despartire, m-a intrebat: „Va inceta, oare, dansul ursului pe tabla fierbinte?“. A fost rândul meu sa ridic din umeri.
Am reusit sa mai strângem patru semnaturi pe protestul nostru (Alexandru Paleologu, Stefan Augustin Doinas, Mihai Sora si Dan Haulica). Era un gest minor, desigur, acel protest (cei care l-am semnat ne-am ales doar cu interdictia de semnatura, care a durat pâna la 22 decembrie 1989), dar, dupa ce a fost citit, de mai multe ori, la „Europa libera“, a produs rumoare, intrucât densitatea fricii „patriotice“ asigurate de Securitate atinsese apogeul.
Nu stiu daca, azi, incalzeste cineva tabla istoriei pe care diversi „ursi“ danseaza (e adevarat, alt dans!). Poate ca „ursii“ respectivi nu simt ca le arde tabla talpile, iar ei danseaza din placere. Nu pot sa nu constat, insa, un paradox. Prea multi din cei care n-au scos o vorba contra regimului comunist inainte de caderea lui Ceausescu, pitulati in tacerea si lasitatile intretinute de Securitate, se grabesc sa fie cei mai „vorbareti“ procurori in „dosariada“ actuala. Oare nu era firesc sa existe putina decenta in „galagie“, daca n-a existat decenta in „mutenie“?
Stiu ca intrebarea e inutila. Totusi, mi-o pun.
