Istoria post-belica a taranistilor a inceput cu o tragedie. Aveam douazeci de ani in 1946 când aproape toti taranii din Lisa au votat „ochiul“ pentru a afla, dupa doua zile, ca votasera, de fapt, „soarele“. Un an mai târziu, fruntasii taranisti luau drumul inchisorilor de unde unii n-au mai iesit niciodata.
Istoria post-decembrista i-a readus pe scena pe taranisti. Si am avut parte de un spectacol in care se amestecau confuziile si speranta. Imi amintesc ca prin ’94, intr-o discutie cu Corneliu Coposu, i-am explicat ca, sentimental, as fi avut motive sa-i inteleg pe taranisti mai bine decât pe liberali deoarece in ’46 si eu desenasem pe garduri, cu var, semnul „ochiului“, dar ca PNTCD nu-si respecta, acum, numele. Nu era nici „national“, nici „taranesc“.
Istoria dintre ’96 si 2000 i-a adus pe taranisti la guvernare. Si am avut parte de un spectacol pestrit. Initial, actorii ne-au vorbit, pe un ton solemn, despre „schimbare“. Apoi, totul a alunecat spre comedie. Spre comedie proasta.
Anul 2000 a transformat comedia in drama. De pe fotoliile de demnitari, taranistii s-au vazut aruncati in afara parlamentului. Fostii ministri si parlamentari se uitau unii la altii buimaciti. Ce se intâmplase cu ei?
Foarte curând dupa aceea a inceput bâlciul. In loc sa traga lectiile cuvenite din prostiile facute la guvernare, care i-au compromis, taranistii n-au ratat nici o ocazie de a se face de râs, de a inspira mila, consternare si amuzament. S-au certat ca tatele care-si pun, prin mahalale, mâinile in sold si-si arunca vorbe grele.
Când bâlciul de la sediul taranistilor n-a mai interesat pe nimeni si nu mai avea spectatori, actorii s-au impartit pe la alte „firme“, demonstrând cât de adânci fusesera convingerile lor taraniste. Vasile Lupu s-a dus la Actiunea Populara, Radu Vasile si Chirita au migrat la PD, Dudu Ionescu si Ulm Spineanu au parcat la PUR, Andrei Marga s-a refugiat la liberali, iar Ciorbea, care râvnise sa-i ia locul prin 2001, a ramas pe loc sa asigure un nou esec: cel de la alegerile locale. Abia, apoi, a consimtit sa-i lase locul lui Ciuhandu.
Sic transit gloria mundi („Asa trece gloria lumii“) veti zice, amintindu-va formula adresata, ritual, noului papa, dupa alegerea sa spre a-i sugera ca puterea lui nu e vesnica. Numai ca politicienii nu agreeaza nici melancoliile, nici sfintenia. Ei actioneaza dupa alte reguli. Asa ca taranistii, la fel ca Ion Iliescu, nu vor sa se retraga in istorie. Ei au ambitia sa faca istorie, nu s-o contemple.
Dupa parerea mea, intrebarea principala pe care ar fi trebuit sa si-o puna taranistii, daca vor sa supravietuiasca politic, a fost mereu evitata. Orbecaind prin balariile din afara parlamentului in cautarea usii de la intrare, ei s-au preocupat ba de aliante minore, cu diverse partide de buzunar, ba de sansa de a deveni nucleul unui viitor partid „popular“, aflat in gratiile popularilor europeni. Nimeni n-a incercat sa lamureasca antipatia acumulata in psihologia strazii, impotriva lor, a taranistilor. Or, cu asta trebuia sa se inceapa cred, pentru a desparti ce e drept de ce e nedrept. Fara indoiala, taranistii au fost principalii responsabili pentru cacealmaua ce ne-a fost oferita intre ’96 si 2000 in locul mult promisei schimbari. Dar ei n-au fost singurii autori ai dezamagirilor. Liberalii si democratii au partea lor de vina. Si nici ei n-au facut decontul greselilor. Au reusit sa se spele pe mâini ca Pilat din Pont. Iar bietii taranisti duc singuri ponoasele.
