Am iesit din „tranzitie“?

Povestea cu „tranzitia“ e, se pare, o marota a tuturor guvernelor post-decembriste. Toate ne-o spun. Si ne-o spun in variante diferite. O modeleaza ca pe o bucata de plastilina, cu convingerea ca tranzitia e doar a lor, a guvernantilor, nu e si a noastra. Ei decid daca suntem bolnavi, in convalescenta sau sanatosi; daca putem sau nu putem sa strigam asemenea marinarilor lui Columb cand au zarit la orizont dunga unui tarm: „Pamant!“ Unii prim-ministri ne-au spus povestea in forme poetice. Ciorbea o vedea ca pe un „tunel“ la capatul caruia luceste o „luminita“. Altii, mai putin d-nii Vacaroiu si Radu Vasile care n-aveau probleme teoretice, au considerat-o un fel de poteca alunecoasa care duce, insa, la un drum larg, poate chiar o sosea.

Tariceanu ne-a spus si el, inca de la investitura, aceasta poveste. Dar ne-a spus-o cu happy-end. Ne-a anuntat ca s-a terminat. Nu mai suntem, chiar daca nu ne-am dat seama de asta, in tranzitie. Suntem in post-tranzitie. Adica, intr-o etapa istorica noua. „Iesirea din tranzitie inseamna ca guvernarea noastra nu se va face prin compromisuri de genul celor care s-au produs in timpul guvernarilor anterioare, a spus d-l Tariceanu. Nu vom recurge la mineriade ca sa aranjam jocurile politice. Nu vom intretine o economie de prada, parazitara. Cercurile clientelare nu vor mai domina politicile publice, opozitia nu va mai fi subminata si tratata cu dispret, presa nu va mai fi controlata financiar si politic, societatea civila nu va mai fi defaimata si slabita“. Foarte onorabile intentii, foarte frumoase promisiuni, dar asta sa insemne „tranzitia“? A fost de ajuns ca Traian Basescu sa incredinteze guvernarea Aliantei liberalo-democrate si nu adversarilor, cum voia PSD, ca tranzitia sa se incheie, sa-si dea, dupa cincisprezece ani, obstescul sfarsit?

Marturisesc ca sensul pe care l-a dat d-l Tariceanu „tranzitiei“ mi se pare prea ingust si prea electoral pentru a putea sa-l iau in serios. Imi e greu sa accept ca politicienii, oricare ar fi ei, pot face farmece istoriei. Ei pot s-o faca normala sau anormala, dar nu s-o exorcizeze cu o bagheta magica. „Tranzitia“ e, pentru noi, cei care o suportam, ceva mult mai complicat, un soi de purgatoriu, pentru a putea crede ca e suficienta o noua echipa la Palatul Victoria ca lunga noastra convalescenta post-totalitara sa ia sfarsit intr-o zi. In plus, chiar si atunci cand ea va putea fi socotita, in mod real, expirata, ca etapa, unele realitati ale ei vor continua sa existe, ca reziduuri. Evul Mediu s-a incheiat demult, dar mentalitati feudale mai exista si azi. Inclusiv la noi in politica. Dupa cum tot in politica intalnim prelungiri, peste secole, ale epocii fanariote.

Intr-un fel, imi explic de ce d-l Tariceanu a proclamat sfarsitul „tranzitiei“. Pe masura ce ne-am departat de decembrie ’89, termenul a devenit din ce in ce mai nebulos si mai confuz. Ziceam „tranzitie“ pentru a spune ca ne-am despartit de „ceva“ si ca ne indreptam spre „altceva“. Numai ca acest „altceva“ a inceput sa semene, la un moment dat, cu o Fata Morgana. Cand ne credeam mai aproape de el, se departa. Sau devenea mai vag.

Dar sa nu se creada ca din scepticism nu impartasesc viziunea d-lui Tariceanu. Dimpotriva, n-o impartasesc din optimism! „Tranzitia“ poate fi asemanata nu numai cu Fata Morgana. Poate fi asemanata si cu un drum care duce, daca nu la un El Dorado autohton, la „normalitate“. In consecinta, tot ce e anormal in jurul nostru il putem socoti „provizoriu“. La sfarsitul „tranzitiei“ nu va mai exista.

Si cat de normala e situatia la noi, in acest inceput de an? Am putea spune, oare, ca avem o democratie stabilizata? Am putea spune ca avem un stat de drept functional? Suntem, inca, din pacate, tara cea mai corupta din Europa. Suntem, inca, asa cum s-a zis, „bolnavul Europei“. Iata de ce eu prefer sa ma gandesc ca toate acestea sunt provizorii, trecatoare. E modul meu de a spera ca intr-o zi va fi altfel.