Un oraş numit Craiova

„Craiova privită din car e cel mai frumos oraş din lume“. Sau cel puţin aşa i s-a părut lui Marin Sorescu oraşul privit „de acolo, din pisc, de la ulm, deasupra Şimnicului“. Mai tirziu, Sorescu avea să-mi spună: „Craiova e frumoasă pe dinăuntru!“

Am vizitat pentru prima oară Craiova in 1959. Chiar prima impresie a fost foarte puternică. Trenul, chiar dacă n-ar fi vrut să se oprească in gară, tot ar fi fost obligat s-o facă; o nuntă işi desfăşura o horă indrăcită pe şinele de cale ferată. M-a impresionat, de asemenea, faptul că in piaţa alimentară centrală a oraşului, situată pe locul unde astăzi se află Teatrul Naţional, se vindea lapte cald cu mămăliguţă; şi tot atunci am văzut pentru ultima dată intr-o piaţă raci vii.

In 1967, Craiova mi-a făcut onoarea să mă accepte drept cetăţean al ei.

Cel care, cu răbdare şi inţelegere, va căuta să cunoască Craiova, să se apropie de ea, nu poate să n-o indrăgească puţin, cu toate marile ei contraste; sau poate tocmai de aceea. Monstruoasele lui cartiere, cu blocuri uniforme şi cenuşii, n-au reuşit să anuleze farmecul, e drept, desuet, demodat, dar atit de cald şi uman de oraş provincial, adesea patriarhal. Există in Craiova mici cartiere, străzi ascunse, cu căsuţe mici şi curate, adesea cu toalete in fundul curţii, vecine cu coteţele ce adăpostesc domestice orătănii, cu grădini imense ce fac primăverile greu de suportat, intr-atit de mare e dezmăţul de culori şi miresme. Dar oare cine azi se apleacă să admire parfumul discret al unei umile flori de grădină?

Am incercat odată să prezint unui oaspete străin, venit dintr-o ţară supercivilizată, farmecul acesta mioritic, crepuscular. Răspunsul a fost prompt: „Da, Craiova este un fel de oraş!“

Deja unele lucruri au inceput să dispară; case vechi, picături din istoria acestui oraş, sint dărimate de unii din cei care au ajuns bogaţi fără s-o merite. Mergeţi in Grădina Botanică; altădată era aici un sector al diverselor specii de trandafiri. Printre care şi superbul trandafir „Maria Callas“. Azi, acolo se cultivă (sau se cultiva) ceapă! Maria Callas a murit a doua oară! Şi unde sint străzile cu nume atit de frumos: „Tinărul roşu“ sau „Fundătura fetelor“. Cea mai urită şi scurtă stradă din Craiova a rămas strada Dreptăţii din faţa Universităţii.

Dacă eşti puţin visător, nu poţi să nu incerci să cunoşti cite ceva din Craiova de altădată.

Craiova a fost un oraş bine aprovizionat şi bine gospodărit. Iată, de pildă, o hotărire a Căimăcămiei din Craiova, dată la 23 iulie 1786, care făcea o limită superioară pentru preţurile principalelor produse alimentare: „Morun sărat (oca) 30 bani, proaspăt 24 b., crap sărat şi pană de somn 15 b., icre de morun 72 b., de crap sărat 105 b., raci 20 la o para. Carne de oaie, 9 bani, de vită 6 b. Piinea cea albă şi bine coaptă 3 b.“… Şi cite altele nu se mai menţionau aici!

Craiova atrăgea mulţi străini, buni meşteşugari, medici, profesori etc. Azi lucrurile s-au schimbat; mulţi craioveni pleacă in acele ţări din care, altădată, veneau oameni să se stabilească in Craiova.

Exista in Craiova o puternică mişcare culturală şi artistică de calitate; existau multe ziare. Existau preocupări efective pentru menţinerea ordinii, gardieni cu insigne patrulind zi şi noapte in sectoarele lor.

Din 1850 incă s-au dat reprezentaţii teatrale in Craiova, Theodorini va fi acela care va permanentiza mişcarea teatrală.

In 1853, marele logofăt Iancu Bibescu, fratele lui Bibescu Vodă, vinde „cinstitului magistrat al oraşului Craiova…“, „grădina mea din acest oraş…“, „care este de două sute şi cincizeci şi nouă de pogoane“. Preţul plătit: 12.000 galbeni impărăteşti. Aici a construit Romanescu parcul nostru, pe care-l murdărim atit de bine cind vrem să petrecem citeva ore aici.

In 1859, in revista pariziană „Bibliotheque de psihiatrie contemporaine“ apare articolul „La contagion du meurtre“ in care se afirmă că la Craiova există un club al sinucigaşilor. Lucrul ar părea, la prima vedere, bizar; dar acum, mai ales după noile scumpiri, s-ar putea ca acest lucru să devină o realitate. Cu deosebirea că oamenii nu se vor sinucide ei inşişi, ci vor fi sinucişi.

Anul 1866 marchează numirea primului primar al Craiovei in persoana lui Gh. Chiţu.

Estimp se intimplă multe lucruri. In 1870, Gh. Chiţu, ajuns ministru, anunţă că regele a dispus inceperea construcţiei căii ferate Bucureşti – Craiova – Severin. In acelaşi an se anunţă inceperea construcţiei unui pod staţionar peste Jiu. Şi tot pe-atunci aflăm că Maria Reichel ia in antrepriză hotelul Vernon; L. Mallefille ţine o conferinţă, doctorul Stavrescu de la Paris se stabileşte in Craiova, iar dentistul Lazăr Emanoil se intoarce de la Viena. Cantorichi dă lecţii de italiană, Soyard de franceză, Seidelmaro de muzică, Farkaş de germană, iar Marchieviks de dans. Şi in tot acest timp, in grădina cea mare Hübl, duminica şi joia cinta „muzica Guardiei Naţionale“. Iar după ce muzica n-a mai cintat, domnul Antonie Solomon a fost ales primar al Craiovei!

Este adevărat că remarcabilele clădiri ale Craiovei au fost realizate inainte de 1944 de către moşieri care, aşa cum remarca şi preşedintele Iliescu, au neobrăzarea să vină acum să le ceară inapoi. Dar şi in ultimul timp se cunosc realizări remarcabile, ca de pildă ruinele Sălii Polivalente sau velodromul. Velodrom care ar trebui să se numească „Inutilul“ sau „Aici sint banii voştri, fraierilor“.

Lăsind la o parte maliţiozităţile care trebuie totuşi să fie intr-o cantitate rezonabilă, aş dori totuşi să subliniez trei lucruri.

In primul rind, primarul, o dată ales, nu mai este sau n-ar mai trebui să fie membru al unui partid sau altul, ci un funcţionar public in slujba obştei.

Apoi, domnul Solomon trebuie să caute urgent la Bucureşti un Sergiu Sechelariu. Dacă nu găseşte unul gratis, măcar să-l cumpere, căci altfel, după cum s-a văzut, nu pupăm fonduri.

In fine, un al treilea lucru ne priveşte pe noi, cetăţenii. Nu-i de ajuns să fim mereu bombănitori, să criticăm mereu primăria, să aşteptăm totul de la ea, iar noi să nu facem nimic. De pildă, e adevărat faptul că oraşul este plin de gunoaie; dar cine face aceste gunoaie? Nu aruncăm mereu gunoaie pe stradă?

E adevărat că sint puţine coşuri de gunoi; dar tot adevărat e faptul că atunci cind se pun coşuri noi, ele sint rapid distruse. Dar unde sint agenţii de ordine? I-aţi văzut dumneavoastră pe străzi? Mai ales noaptea?

Se cuvine a aminti că in cartierul meu s-au asfaltat, in sfirşit, trotuarele. Dar ceea ce imi place la oamenii din cartier este sentimentul puternic de autoapărare. Puţin le pasă cine a ciştigat alegerile. Viaţa ar curge la fel şi dacă rezultatul ar fi fost altul. Cit despre „putere“ şi „opoziţie“, caracterizarea oamenilor obişnuiţi este simplă. Dihotomia este clară: cei care au pus mina pe ciolan şi cei care vor ei ciolanul.

Modelul meu cel mai drag este cel al tinerei nonagenare, doamna Zamfirescu. Priveşte din balcon, cu seninătate şi detaşare curgerea lină a timpului. In acest timp acesta işi pieptănă bătrinul căţel cocoţat pe un scaun, sub privirea aprobatoare a papagaului din colivie.

Iar eu suport lucrurile uşor datorită ajutorului doamnelor de la magazinul alimentar: Paula, Dana, Gaby. Care imi asigură zilnic penicilina de Coteşti, camuflată de apelativul „Fetească Neagră“.

Pe eticheta sticlei sint figurate cele trei doamne amintite, in poziţii graţioase. Una dintre ele e dezbrăcată. Dar incă n-am reuşit să stabilesc care, fiindcă totdeauna am privit eticheta după ce am golit sticla.

Oricum, tratamentul e foarte util fiindcă te face să vezi dublu; ceea ce este foarte indicat, avind in vedere noile preţuri de care ne vom bucura curind.

Speranţa unei imbunătăţiri a vieţii? S-a dus şi ea pe apa simbetei! Dar vom fi cuminţi. Căci vorba lui Sorescu: „La noi nu cresc dafini / Şi nici nu ne putem aştepta / Cu clima aceasta / De aceea trebuie să ne mulţumim şi cu duzii“

Ar trebui să schimbăm clima.