Reagan

Sintem prea confiscati de alegerile locale. Preocuparile provinciale, chiar daca pentru fiecare cu mare rezonanta in viata noastra cotidiana, nu ne mai lasa timp pentru altceva. O stire venita pe agentiile de presa ma face sa meditez ca, poate, nu am fi avut alegeri libere daca Ronald Reagan nu ar fi condus America in anii ’80. Stirea este ca Ronald Reagan nu mai este. A murit in California. O pagina de istorie s-a intors. Amintirea mea cea mai veche legata de cel disparut este un comentariu al postului de radio Europa libera, in care era citat, spunind ca „URSS este un imperiu al raului“. Pentru cineva care traia sub o sumbra dictatura, dincolo de cortina de fier, era ceva schimbat, ceva nou in discursurile diplomatice caldute, tinute de regimurile democratice pe atunci. Un glas ferm, fara iluzii, cu o anumita maretie. Pentru noi, cei care ascultam prin blocurile staliniste, mizere, Europa libera, fraza era datatoare de curaj. Era formula cea mai radicala pe care o intrebuintase vreodata un lider al lumii libere in perioada razboiului rece. Nu era o declaratie doar electorala. Dimpotriva. Ea trebuia sa lanseze programul antiracheta „razboiul stelelor“ al SUA contra URSS. Reagan a parasit politica de compromisuri cu URSS, cultivata de occidentali in anii ’60-’70. Aceasta politica nerealista dusese la paguboasa conferinta de la Helsinki, cind acceptasera status quo-ul european. A fost momentul cel mai de jos atins de Occident.

Dar o data cu alegerea Papei Ioan Paul al II-lea la Vatican si a presedintelui Reagan, lucrurile s-au schimbat. Comunismul nu a mai fost tratat ca un rau inevitabil, ci ca o realitate istorico-politica, si anume una care poate fi invinsa. URSS, la sfirsitul erei Brejnev, abia trecuse de criza din Polonia, cind Solidarnosc, primul sindicat liber din Europa de Est, postbelica, a fost „strangulat“ de o lovitura militara. URSS isi trimisese, in decembrie 1979, tancurile in Afganistan. Lumea libera avea nevoie de un semnal de curaj, de o viziune. Ronald Reagan a fost unul dintre cei care au dat o asemenea viziune si a dat dovada si de curaj. Invazia Cehoslovaciei, dar, mai ales, programul intensiv de inarmare a URSS, Vietnamul etc. pusesera in defensiva Occidentul. Dupa multi ani, se auzea din nou vocea ferma a unui presedinte american, hotarit sa infrunte acest „imperiu al raului“. Competitia la care a invitat Kremlinul, declaratiile lui Reagan, confruntarea la care a silit URSS, daca voia sa ramina supraputere, au epuizat resursele URSS si au obligat liderii comunisti sa se aseze la masa tratativelor. Apoi i-a obligat sa introduca reforme, sa schimbe ceva in sistem. Aparitia lui Mihail Gorbaciov, in martie 1985, ca numarul unu a fost si o consecinta a provocarii lansate de Reagan. De aici pina la prabusirea comunismului mondial intre 1989/1991 a fost doar un pas si a devenit, de la un punct incolo, un proces inevitabil. Fara atitudinea ferma a lui Reagan, obisnuitul duel de declaratii, obisnuitele manevre diplomatice ar fi continuat probabil inca un secol. El a marcat grabirea sfirsitului acestei paranteze istorice tragice, deschise in 1917 de o mina de pucisti condusa de Lenin si Trotki.

Reagan a jucat extraordinar de strins pe plan diplomatic si militar, ca si pe plan politic. Pentru el, bascularea regimurilor comuniste, scoaterea lor din istorie, a fost misiunea principala. Sigur, pentru americani, el a lasat alta imagine. Prioritatile de acasa au fost altele in anii ’80. El a taiat multe din fondurile programelor sociale. A liberalizat economia, lasind piata sa domine intr-o maniera categorica. Si nu toti au fost fericiti de aceasta evolutie. Mai ales cei defavorizati si saraci. Dar acest pret trebuia platit pentru modernizarea unei economii care gifiia si care avea nevoie de mari investitii, de o dinamizare a dolarului, de resuscitarea initiativei. Si aici a fost nevoie de curaj, de o viziune. Rezultatele s-au vazut in anii ’90, cind economia americana s-a impus din nou si a capatat un mare avint. Fara curatenia facuta de Reagan, acest lucru nu ar fi fost posibil. Programul lui liberal, „ultraliberal“, au spus unii, a fost motorul prosperitatii americane.

Cine ar fi crezut ca acest personaj, fost actor de mina a doua in western-uri, va juca un asemenea rol? A facut o lunga cariera la Hollywood, fara sa atraga atentia prin talentul sau deosebit. Nici nu avea. A intrat in politica pe usa din dos, ca lider al unuia dintre sindicatele actorilor. A apartinut Partidului Republican. A devenit guvernatorul Californiei, cu un program conservator, de dreapta. Pe linia unui Richard Nixon, de exemplu, sau Barry Goldwater. Intre timp, programul sau s-a mai atenuat, radicalismul sau s-a mai sters si se impune drept candidat pentru Casa Alba. Fostul actor cistiga de prima data competitia. Si apoi, inca un mandat. Anii ’80 pot fi etichetati drept „epoca Reagan“. A reusit sa supravietuiasca unei tentative de asasinat, ca si Papa. Trebuie sa ne intrebam ce curs ar fi luat istoria fara aportul Papei Ioan Paul al II-lea? Dar fara Reagan? Din fericire, cei doi au supravietuit si istoria a luat cursul pe care il stim.