O problema de caracter

Am auzit multe discutii in ultima vreme pe tema independentei Justitiei. Discutii provocate, in mare masura, de criticile dure de la Bruxelles, echivalente cu un avertisment dat guvernului de la Bucuresti: calendarul integrarii europene ramane cel dinainte, dar nu e batut in cuie!

Cum se intampla totdeauna cand spiritele se inflameaza, discutiile s-au amestecat cu scandaluri. Presedintele Curtii de Apel Bucuresti, care e, totodata, secretarul general al Consiliului Superior al Magistraturii, a atacat public Ministerul Justitiei acuzandu-l ca intretine o stare de „haos“. 73 de judecatori de la Curtea de Apel s-au solidarizat cu seful lor si se pare ca nu numai de dragul principiilor. Ministerul Justitiei a replicat intr-un stil atos, considerandu-i pe cei ce l-au atacat „antireformisti“. Procurorul general al Parchetului National Anticoruptie a cam pus la indoiala „anticoruptia“ si banuiesc ca n-a facut-o din extravaganta. Pe scurt, ca intr-un viespar zgandarit, au aparut la lumina acum ranchiuni vechi, intrigi care erau mai discrete, invidii, remuscari poate, interese, orgolii. Si ca spectacolul sa aiba o distributie pe masura, a iesit la rampa de cateva ori insasi doamna Rodica Stanoiu, pe care TVR a prezentat-o, saptamana trecuta, ca „remaniata“, anuntandu-i si inlocuitorul. Care se va fi bucurat prematur. Pe malurile Dambovitei fotoliile publice nu se parasesc usor, incat doamna Stanoiu ne povesteste mai departe, ca ministru, si cu acelasi aplomb, ca Justitia romana e bine, multumesc, numai europarlamentarii nu vad asta, de la Bruxelles.

Trepadusii actualei Puteri spun cam ce spune doamna Stanoiu. Ei se incrunta cand indraznesti sa afirmi ca „statul de drept“ de la noi e cam stramb. Cu grimasa de rigoare, iti atrag atentia ca gresesti si ca „negrul“ nu e atat de „negru“. Mai sunt „unele“ neajunsuri, care vor fi, insa, corectate. Eu le-as pune acestor domni (sau doamne) o singura intrebare. Mi-ar putea da, oare, un exemplu, unul singur!, care sa confirme prevederea din Constitutie, ca „nimeni nu e mai presus de lege“? Cum a observat si ambasadorul american (public, nu in telegrame confidentiale!) nici un corupt de varf n-a ajuns sa dea socoteala in fata Justitiei. Or, ce „stat de drept“ e acela in care o prevedere din Constitutie se dovedeste a fi doar o vorba pioasa si goala? E un „secret al lui Polichinelle“, apoi, ca tribunalele noastre nu sunt deloc o sperietoare pentru infractorii care au bani sau relatii. Ori si bani, si relatii. Iar daca isi angajeaza ca aparator un avocat parlamentar, orice infractor se poate duce sa se culce linistit. Nici o lege nu-i va tulbura somnul.

In reprezentarile simbolice, Justitia e, cum se stie, legata la ochi. Pentru a ne sugera ca nu vede persoane. Vede doar texte de legi. In timpul regimului comunist, acoperirea ochilor era o escrocherie. Caci ordinele erau date la ureche. Dupa ’89, situatia a devenit mai ambigua. Aservirea nu mai e la nivelul dinainte, dar as putea spune ca azi Justitia „cantareste“ si cu ochii, si cu urechile, si cu mainile. Depinde ce primeste. Cereri, sfaturi sau bani.

Cum spuneam, se discuta mult in aceste zile despre nevoia de a asigura independenta Justitiei. Dar n-am vazut pe nimeni dispus sa compare administrarea Justitiei cu administrarea libertatii. Libertatea nu inseamna, cred eu, a trece de la „nimic nu e permis“ la „orice e permis“. Intocmai ca mersul pe o sosea, libertatea presupune niste reguli care trebuie respectate pentru a nu se transforma in „bun plac“, in „haos“. In Justitie, aceste reguli ar fi legislatia in baza careia functioneaza „a treia putere in stat“. Numai ca, in vreme ce libertatea si-o traieste fiecare inlauntrul regulilor pentru toti, dreptatea se da, de la caz la caz, prin sentinte judecatoresti. Si ajung, astfel, la ceva ce nu poate fi asigurat prin lege, dar fara de care nu poate exista, dupa parerea mea, o reala independenta a Justitiei. Caracterele celor a caror profesiune e sa faca dreptate. Constiinta ca principiul invatat din Dreptul roman „Sa se faca dreptate de-ar fi sa piara lumea“ nu depinde de parerile d-lui Mischie, sa zicem.