Recapituland

Opozitia mea fata de actualul regim (caci administratia pesedista are, dupa parerea mea, toate datele unui „regim“) nu este de natura ideologica. Nu mi-am pus niciodata in mod serios problema daca optiunile mele sunt „de dreapta“ sau „de stanga“ deoarece o asemenea dilema nu m-a interesat. Si nu m-a interesat din doua motive. Intai, fiindca aceste notiuni nu mai au azi, cred eu, un continut precis. M-as putea scuti de explicatii citand ironia lui Ortega y Gasset care exclama, rautacios, ca „dreapta“ si „stanga“ „sunt doua forme de a fi imbecil“, dar ma multumesc sa spun ca referintele la doctrinele politice n-ar trebui sa afiseze siguranta cu care teologii invoca evangheliile. Apoi, sunt de mai multa vreme convins ca nu la doctrine se gandesc romanii in cabinele de vot. Putin le pasa, am impresia, celor exasperati de mizerie daca mizeria e „de dreapta“ sau „de stanga“. Problema lor e mizeria.

Opozitia mea fata de actualul regim tine de modul in care vad eu (bine sau rau, n-am cum sa stiu) interesul national. Intrucat m-am numarat printre primii critici ai fesenismului (intaiul articol se chema „Iluziile au durat numai o luna“ si a fost publicat in „Romania libera“ din 25 ianuarie 1990), am trecut, probabil, in ochii unora ca fiind „de dreapta“. Ceea ce nu corespunde adevarului, intrucat m-am pronuntat impotriva fesenismului si a travestiurilor sale „social-democrate“ nu in termeni ideologici, ci in baza convingerii ca FSN, FDSN, PDSR nu voiau si nu puteau sa duca Romania spre ceea ce am asteptat in decembrie ’89. N-am fost nici o clipa aproape de vreun alt partid. Pana in vara anului 1997, am sustinut Conventia Democratica pentru simplul motiv ca am investit si eu iluzii in nevoia de „schimbare“. In momentul in care mi-am dat seama ca administratia Constantinescu adancea raul, in loc sa-l combata, am preferat sa devin tinta atacurilor celor care nu voiau sa accepte ca „schimbarea“ promisa se dovedise o sinistra cacealma, buna doar sa relanseze PDSR. O vreme, dupa alegerile din 2000, am sperat ca PDSR a invatat ceva din esecul sau anterior. Si ca va incerca sa repare, macar partial, raul facut Romaniei intre 1990 si 1996. Nu ma asteptam la procese de constiinta. Ma asteptam, doar, la putin bun-simt si la un minim patriotism care sa nu lase aproximativa noastra democratie sa evolueze spre un regim oligarhic, putred si corupt. Inca o data, m-am inselat.

Guvernul Nastase se lauda acum ca ne-a dus in NATO si ca se straduieste sa ne duca in Uniunea Europeana. Si nu sunt putini, probabil, cei care iau in serios aceste „succese externe“, fara a se mai gandi ca actuala conjunctura internationala a transformat in „fatalitate“ ceea ce ni se prezinta ca „optiune“. Adevarul e ca intram in NATO (oficial, la primavara, probabil) deoarece America e interesata ea sa ne primeasca. Asemenea bulgarilor sau altora, suntem, si noi, un pion in strategia imperiala a Americii. In Uniunea Europeana vom intra (urmand sa platim efectele dezechilibrelor dupa aceea) fiindca artizanii Europei unite au, la randul lor, planuri (nu foarte pe placul neoconservatorilor de la Casa Alba) si n-au nici un interes sa ne lase afara. De un succes care sa ne apartina s-ar fi putut vorbi doar daca diplomatia noastra ar fi realizat un vals inteligent intre Washington si Bruxelles. Nu e cazul.

Vreau sa spun ca pe mine nu ma framanta „daca“ vom fi primiti in Uniunea Europeana si „cand“. In 2007 sau mai tarziu, evenimentul se va produce. Ma framanta „cum“ vom intra. Numai ca, in loc sa se gandeasca la asta, guvernantii nostri fac uz de mitologia intrarii in Uniunea Europeana in scopuri electorale. Au transformat „Europa“ intr-un fel de El Dorado, impingandu-i pe multi romani sa-si inchipuie ca, in clipa cand vom fi oficial invitati in saloanele Europei Unite, in robinetele de la noi nu va mai curge apa, vor curge lapte si miere. Or, toate astea se vor razbuna.