Amintiri din Bucuresti

Prima mea amintire din Bucuresti are forma unei balti de intuneric, cum am povestit in „Desertul pentru totdeauna“. Poate, era tarziu, noaptea, dar cat de tarziu? Nu stiu. In septembrie 1937, Bucurestiul mai era, inca, „micul Paris“. Normal ar fi fost sa fiu socat, uluit, cand am intrat in oras. Dezmatul reclamelor luminoase ar fi trebuit, in mod logic, sa ma zapaceasca. Nu s-a intamplat, insa, asa. N-am retinut nici o imagine – stralucitoare sau nu – pana ce pe strada Italiana, o strada linistita, burgheza, ocolita de trafic, masina a oprit si ne-am dat jos. In memorie mi-a ramas o balta de intuneric, in mijlocul careia se coborau bagajele. Sa fi fost trecut de miezul noptii? Tot ce se poate. Alta explicatie nu gasesc pentru acel Bucuresti la fel de intunecat, noaptea, ca Lisa. Ma uitam cum cara soferul valizele „unchiului George“ si asteptam incordat, langa cufarul de lemn cu care tata a traversat primul razboi mondial, sa mi se comande ce trebuia sa fac.

Opt ani mai tarziu, intr-un alt miez de noapte, am coborat de pe un camion incarcat cu cartofi in Piata Natiunii, actuala Piata a Unirii. Duceam pe umar cufarul de lemn al tatei si, fiindca n-aveam bani de hotel, am pornit-o spre marginea cartierului Ferentari, unde stiam ca locuia o batrana originara din Lisa. Am trezit in noaptea aceea aproape toti cainii dincolo de bariera „Bacchus“ care reprezenta granita oficiala, administrativa, a Bucurestiului. Cautam strada Tufelor. Strada cu nume simbolic, la fel ca numele barierei „Bacchus“. Era o noapte instelata, fara nori, lumina lunii tinea loc de felinare, dar asta nu ma ajuta prea mult sa ma orientez. Si n-am avut noroc sa vad pe cineva caruia sa-i pot cere lamuriri. In acea mahala, locuita de oameni necajiti care se culcau devreme, nu exista viata de noapte. Tarziu, cand nu mai credeam ca voi inchide ochii pana a doua zi, am gasit, in sfarsit, strada Tufelor si m-am oprit la numarul 24, in fata unei case marunte de chirpici, cu acoperisul de tabla aproape ascuns de ramurile unui zarzar. Casa unde, intr-o camaruta, impartita cu un functionar de la Regia tutunului si un cantaret de biserica, mi-am petrecut studentia. Fara lumina electrica, fara apa curenta si fara soba. In anii de dupa razboi era o adevarata aventura – cand ploua – sa treci de bariera „Bacchus“! Bariera era o groapa, lata cat strada, in care se strangea apa ploilor. Trebuia sa ma descalt cand ajungeam pe marginea baltii, sa-mi suflec pantalonii, iar dupa „traversare“ sa ma spal pe picioare la o cismea. Vara, intre examene, imi mutam, ziua, sediul pe acoperisul de tabla sub crengile zarzarului care se revarsa peste casa. Acolo, imi potoleam foamea cu zarzare, cand ma plictiseam de citit. Liniste aveam destula, caci pe strada Tufelor nu trecea nimeni. In patru ani, o singura masina a speriat gastele.

Strada Tufelor arata astazi la fel. Casele de chirpici, de asemenea. Doar balta de la bariera „Bacchus“ a fost astupata. Am fost acolo de curand si m-am convins, o data mai mult, ca mahalaua clasica, administrativa, nu e neaparat vulgara, dimpotriva are farmecul ei, pitorescul ei, omenescul ei, chiar poezia ei. In plan uman, e superioara mahalalei din „centru“. Mahalalei care are si girofar, eventual, si isi da cu parfum. Dar altceva voiam sa spun. Tocmai am citit in ziare ca ne paste pericolul sa vedem transformat Bucurestiul intr-un mega-oras. Bucurestiul e plin de gropi, de parca ar fi fost bombardat ca Bagdadul. Soferii s-au plictisit sa mai injure edilii. Gramezi de gunoaie, dospite la soare, stau neridicate cu lunile. Se culca in ele cainii vagabonzi, daca sunt la umbra. Pe strazi, praful e spalat doar de ploi si lasa loc baltilor. In schimb, pe la PSD s-a clocit un proiect. Ce-ar fi ca Bucurestiul sa creasca de noua ori, incluzand sectorul Ilfov si ajungand la 2 mii de kilometri patrati? Va dati seama cate terenuri din afara Bucurestiului, proprietate a nu stiu cui, ar deveni peste noapte „intravilane“? Si, mai ales, va dati seama ca una din problemele care sacaie enorm PSD, si anume „problema Basescu“, ar disparea? Caci acest mega-Bucuresti ar urma sa fie condus de un guvernator. Numit de guvern, nu ales. Presupun ca primarul sectorului 1 n-a lansat de capul lui acest proiect. El a starnit reactii negative chiar in PSD (liberalii l-au socotit „o ineptie“), dar cum, azi, la noi, nu ma mai mir de aproape nimic, nu m-ar mira ca, intr-o zi, bariera „Bacchus“ sa se afle in centrul Bucurestiului.