Sumbra prevestire a domnului academician Eugen Simion

Nu cu mult timp in urma am ascultat, in Sala Albastra a Universitatii, alocutiunea rostita de presedintele Academiei, Eugen Simion, cu ocazia decernarii titlului de Doctor Honoris Causa. Cu o modestie discreta, Eugen Simion a vorbit mai putin despre sine si mai mult despre trei mari valori ale culturii romanesti, pe care le-a prezentat ca mari prieteni: Marin Preda, Nichita Stanescu, Marin Sorescu. In acelasi timp, de la inaltimea pozitiei pe care o ocupa, domnul academician a aruncat o scurta privire asupra peisajului cultural romanesc de astazi. Desi referirea Domniei sale la presa a avut mai mult un caracter oficial decit academic, sugerindu-i-se acesteia sa se ocupe de zonele idilice si mioritice ale realitatii romanesti, fraza finala a discursului m-a pus pe ginduri. Parafrazind o celebra propozitie a unui mare scriitor francez contemporan, domnul Simion a spus: „Romania secolului XXI va fi o Romanie culturala sau nu va fi deloc!“ Or, judecind dupa viziunea actuala a puterii fata de cultura, precum si fata de invatamint si cercetare stiintifica, domenii care se intrepatrund profund cu domeniul vast al culturii, fraza domnului academician seamana cu un epitaf pregatit pentru piatra funerara destinata unei Romanii muribunde.

Sa credem oare ca spusele distinsului academician s-ar dori un semnal dureros de alarma? Sau de atentionare a celor din sala? Domnul presedinte al Academiei are totusi cai mult mai directe si locuri mult mai indicate unde demersul sau ar fi mai eficient. Sau, din contra, dinsul considera ca „exista toate conditiile“ pentru dezvoltarea culturii, invatamintului, stiintei; caci n-am prea auzit de proteste ale Academiei in acest domeniu. Or, realitatea o cunoaste; incepind cu fondurile bugetare alocate si terminind cu penibila problema a Bibliotecii Nationale. In fondul de carti al acestei institutii este continuata si memoria culturala a neamului. In viziunea actualei puteri, valoarea acestei colectii de carti, manuscrise, ziare este inferioara colectiei de ilustri ministri.

In fond, cultura da nota de distinctie a unui popor, si nu puterea vremelnica si trecatoare. Or, intr-o tara in care presedintele este iubitor de teatru, iar primul ministru, distins colectionar de tablouri si alte lucruri de arta, atitudinea puterii fata de cultura in general, de arta, de invatamint, de stiinta este nu numai jignitoare, ci chiar criminala. „Nu sint bani“, ne spun conducatorii nostri imbracati in costume Armani, coborind din limuzine scumpe in fata unora din vilele lor luxoase; ne-am cam saturat de acest refren. Care, mai corect, ar trebui sa sune asa: „Nu sint bani pentru altceva; de-abia ajung pentru noi“.

Si poate ca asa ar trebui sa fie, dupa unii. Semnificativa mi se pare urmatoarea situatie: in timp ce zeci de cladiri cu valoare istorica majora se degradeaza, apar noi obiective turistice de interes national, cum ar fi de pilda vila lui Mischie din Tirgu Jiu, mentionata intr-o harta a acestui oras.

In fond, si Mischie este profesor, si el nu se plinge ca nu-i ajung banii. I-am spus asta si profesorului de la unul din colegiile nationale ale Craiovei, care este si sofer de taxi. I-am spus-o si profesorului caruia

i-am facut inspectia de grad si pe care l-am intilnit vinzind pepeni in piata; lipsa unei politici culturale consecvente reiese si din faptul ca acestui profesor ii plac articolele pe care acest ziar le adaposteste cu amabilitate. De ce oare, spun multi ca ei, cind e vorba de preturile la benzina sau energie termica ori electrica, se fac referiri la preturile din Occident, iar comparatia nu se pastreaza si cind este vorba de salarii.

Mai de mult, am vazut la televizor o emisiune cu adevarat dureroasa. Marile glorii de alta data ale scenei lirice si dramatice, azi pensionari, au fost invitate la o intilnire, onorata si de prezenta presedintelui tarii, intilnire in cadrul careia citiva sachelari le-au oferit unora dintre invitati ceva bani pentru cirnati si bere. Raspunsurile celor „miluiti“ au fost de o ironie, finete si inteligenta atit de pronuntate incit, daca aceste calitati ar fi molipsitoare, as fi regretat ca n-au fost prezenti la intilnire mai multi reprezentanti ai ilustrei noastre clase politice. Un mare cintaret prezent la intilnire spunea ca cele doua fete ale sale, cintarete pe marile scene ale lumii occidentale, cistiga intr-o luna valoarea cistigurilor sale pe citiva ani buni.

S-a facut in ultimul timp multa vilva pe tema ciubucurilor primite de unii profesori, in special la examenul de bacalaureat. Este, fara nici o indoiala, regretabil ca profesorii au inceput sa aiba aceleasi metehne ca ale acelora din clasa politica; numai ca profesorii iau ciubuc ca adaos la salariul lor de mizerie, si nu comisioane enorme, menite sa multiplice uriasele averi. Si apoi Constitutia nu asigura egalitatea in drepturi a tuturor cetatenilor? De ce un politist poate schimba rezultatul unei anchete contra cost, iar profesorul sa nu poata schimba, in conditii similare, o nota? De ce un judecator poate falsifica un verdict, iar profesorul sa nu poata falsifica un calificativ?

S-a mai evidentiat si slaba prestatie a unui mare numar de profesori la examenele de titularizare. Daca vrei un produs de calitate, trebuie sa investesti mult in procesul de obtinere al sau; or, pentru cit se investeste in invatamint, rezultatele sint inca bune. Uitati-va la scolarii nostri olimpici sau la absolventii de facultati care fac fata stralucit in tarile apusene (evident, in mare masura, acesta este si meritul lor). Facem noi haz de necaz pe seama ciubucului, dar, asa cum se prezinta lucrurile, in curind el va deveni unicul mijloc de supravietuire; vom cere ciubuc de la unii, vom da ciubuc altora si asa ne vom fura unii pe altii.

Deformarea mea profesionala m-a facut sa ma ocup mai mult de invatamint; adevarul este ca problemele invatamintului sint complexe si multiple si nu se rezuma numai la salarii si burse.

Revenind la notiunea generala de cultura, este oare natural sa deplingem soarta ei si a slujitorilor ei fara sa precizam ce intelegem azi prin conceptul de „cultura“? Putem oare defini partial acest concept pornind, de pilda, de la emisiunile programelor de televiziune? Dar ar avea oare succes si viabilitate un program consacrat numai notiunii clasice de cultura?

Telenovelele, manelele pot fi ele incadrate in notiunea de „cultura“? Ele, fiind atit de gustate de marele public, nu sint oare lucruri necesare si nu condamnabile?

Este necesara cultura azi? Si daca da, atunci de ce si ce fel de cultura? Si atunci este necesara si o educare „culturala“?

Iata intrebari care ma framinta. Voi reflecta mult asupra lor si poate voi reveni. Dar ar fi mult mai interesant si mai util sa aflu si opiniile dumneavoastra, distinsii mei cititori!