O „tara“ paralela

E meritoriu, in principiu, ca primul ministru a consimtit sa se supuna, de bunavoie, unui efort suplimentar conducand o comisie al carei scop ar fi sa combata saracia (o comisie cu un nume aproape imposibil de retinut: „Comisia Antisaracie si Promovare a Incluziunii Sociale“). Probabil, a facut-o si dintr-un calcul. Saracia e o tema cu miza electorala ridicata. Compasiunea, afisata oficial, aduce voturi. Dar nu asta conteaza. Statisticile spun, sec, ca supravietuirea e din ce in ce mai dificila pe vreme de „tranzitie“: 6,6 milioane de romani traiesc in saracie, iar 2,6 milioane traiesc intr-o „saracie extrema“. Daca punem la socoteala si faptul ca aceste cifre nu-i includ pe cei fara locuinta (boschetarii si aurolacii), precum si „amanuntul“ ca unul din zece romani traieste (atentie!) sub limita de subzistenta, intelegem ca, in Romania, saracia a incetat sa fie doar drama unor persoane, care-si tarasc zilele printre griji si frustrari. Si, evident, a incetat sa fie o problema morala a celor ce-i compatimesc pe saraci. A devenit o problema nationala.

Desi arata niste adevaruri infioratoare, la limita genocidului, de vreme ce atatia romani traiesc, azi, subnutriti, statisticile abia daca sunt luate in seama, in genere. Cate un politician putred de bogat suspina la cate un talkshow de mila saracilor, pe urma viesparul politic isi reia bazaitul in jurul altor subiecte: cum isi duce imunitatea parlamentara prin tribunale, contra unor tarife grase, Antonie Iorgovan, cum au facut zid deputatii din Comisia juridica a Camerei Deputatilor in jurul unui ins acuzat ca si-a furat propria masina pentru a incasa asigurarea, cum se incalcesc firele in scandalul FNI, semn ca e ceva putred, foarte putred, prin zonele care ar trebui sa lamureasca unde sunt banii jefuiti sau cum incearca guvernul sa para inocent de cate ori se anunta, ca acum, noi scumpiri. Ceea ce nu vor politicienii sa observe e ca demagogia pe tema combaterii saraciei merge mana in mana cu demagogia pe tema combaterii coruptiei. Pe masura ce coruptii sunt mai insolenti si mai siguri ca ei se afla mai presus de lege, saracii devin tot mai saraci si nu mai inteleg nimic. Multi nu mai inteleg, probabil, de ce au fost fericiti acum doisprezece ani ca au ajuns sa traiasca in libertate. Ce libertate? Libertatea de a muri de foame? Libertatea de a depinde de un economat de unde pot sa ia mai ieftin zahar si ulei? Libertatea de a astepta pomana unor reesalonari? Libertatea de a trece prin fata magazinelor de lux unde se imbraca profitorii tranzitiei si de a injura? Un sarac care fura o conserva e condamnat. Un deputat care-si fura propria masina, ca sa vare in buzunar banii de asigurare, are imunitate, e aparat de amestecul Justitiei in faptele sale.

Bineinteles, saracia ar primi o grea lovitura daca o parte, macar, din putregaiul coruptiei ar fi inlaturat. Aceasta ar constitui, realmente, o dovada ca guvernul pune la suflet disperarile celor carora le-a ajuns cutitul la os. Dar cum sa fii optimist? Au trecut aproape cinci luni de cand Adrian Nastase a recunoscut in fata „baronilor“ din PSD ca, intrucit in partid exista multe „uscaturi“ (termen pudic pentru marii corupti), ar fi cuviincios sa se inceapa curatenia cu propria ograda. De-atunci, insa, nici un corupt din PSD sau din clientela Puterii n-a fost deranjat de lege! In schimb, fiscalitatea excesiva aminteste de vremea fanariotilor. In prezent, saracii formeaza in Romania o „lume paralela“. O lume cu alte criterii, cu alt limbaj, cu alta filosofie de viata, in care, fatalmente, se gandeste cu stomacul si se redescopera, in forme tulburi, „ura de clasa“. Si cat de stoici ar trebui sa fie cei aflati in mizerie ca sa nu-i injure pe politicieni, ca sa nu intoarca spatele politicii? Traim intr-o tara in care exista doua „tari“. Una, ca un hotel de lux, cu chelneri in haine scrobite, cu palmieri ornamentali, unde traieste si se distreaza protipendada tranzitiei. Alta, cu pamantul crapat de seceta si cu obrazul zbarcit de mizerie, care e „tara“ celor saraci. Asa ceva te trimite cu gandul nu la „democratie“, ci la „oligarhie“.