Sfântul Pahomie cel Mare un stâlp duhovnicesc dintre cei mai înalţi ai monahismului egiptean al secolului de aur, al IV-lea. Sfântul Pahomie este considerat întemeietorul şi organizatorul vieţii monahale de obşte. Monahismul cenobitic se caracterizează prin vieţuirea în comun a călugărilor. Aceştia locuiesc în chilii separate, în incinta mănăstirii, nu au avere personală, se roagă şi muncesc împreună, mănâncă împreună la trapeză şi fac ascultare de stareţ, care se îngrijeşte, la rându-i, de administrarea şi buna organizare duhovnicească şi materială a mănăstirii, potrivit cuvantul-ortodox.ro.
Sfântul Cuvios Pahomie s-a născut la sfârşitul secolului al 3-lea în Egipt. El a fost luat cu forţa la armată şi a participat la campanii de război ale Imperiului Roman. În timpul acestor campanii el a cunoscut creştini şi aceştia l-au cucerit cu dragostea lor de aproapele şi răbdarea de care dădeau dovadă. În acest fel s-a apropiat de viaţa creştină tânărul soldat Pahomie, care lupta în armata împăratului Constantin pe la 315. După ce s-a încheiat războiul şi a plecat spre casă, Pahomie a cerut să fie botezat creştin, apoi şi-a făcut sălaş în localitatea egipteană Şenesit, unde a început să vieţuiască în asceză desăvârşită. Fiindcă avea nevoie de îndrumător, a alergat la avva Palamon, de la care a învăţat multe. Mai târziu, în urma unei vedenii minunate, Pahomie a înfiinţat o mănăstire lângă ruinele localităţii Tabenisi.
Mănăstirea a zidit-o ca pe o fortăreaţă militară, cu care se obişnuise de când era soldat. Primii monahi care vieţuiau în chilii mai mari, pentru a încăpea, luau masa împreună, ceea ce era deja o schimbare faţă de via-ţa de sine de până atunci. În afară de aceasta, monahii se puteau dedica şi rugăciunii particulare, ca să nu fie prea bruscă schimbarea.
Treptat, la Sfântul Pahomie au început să vină ucenici. Aceştia erau uimiţi de puterea de muncă a avvei, care reuşea să împlinească toate lucrările din mănăstire: se ocupa de grădină-rit, vorbea cu vizitatorii şi le slujea celor bolnavi. Monahii care vieţuiau împreună cu el au făcut ascultare şi au muncit aşa cum li s-a spus. Se pare că printre ascultări era şi transcrierea unor texte. Monahii nu trebuiau să aibă bani personali sau să primească ceva de la rude. Sfântul Pahomie considera că ascultarea făcută cu râvnă este mai presus de post şi rugăciune şi le cerea călugărilor să respecte regulile mănăstirii. El învăţa monahii să se ferească să judece pe alţii şi singur se temea să aibă vreun gând de judecată împotriva cuiva. Avva Pahomie îi învăţa permanent pe ucenici să aibă nădejde în mila lui Dumnezeu. Odată, când mănăstirea rămăsese fără provizii de grâu, el s-a rugat toată noaptea şi, dimineaţă, din oraşul apro-piat vieţuitorii au primit hrană, fără a li se cere bani în schimb.
Odată, la Sfântul Pahomie a venit sora lui care dorea să-l vadă. Asprul ascet însă a refuzat întâlnirea şi i-a transmis, prin portar, binecuvântarea ca ea să devină monahie, promiţând ajutor în acest sens. Sora lui, pe nume Maria, a plâns, dar a făcut ceea ce spusese Sfântul Pahomie. Monahii de la Tabenisi i-au făcut o chilie pe malul Nilului. La vestea acestei noi chilii pentru femei, au început să se adune, fiind doritoarele de viaţă ascetică. Astfel au apărut şi primele mănăstiri de maici. Vieţuirea de obşte a plăcut multor monahi.
Regulile atribuite Sfântului Pahomie vorbesc despre modificările pe care le-au cunoscut primele comunităţi de monahi. Acestea stabilesc uniforma monahilor, ascultarea de superior şi mesele comune la ore fixe; reglementează practica ascetică şi munca din care se întreţineau monahii. Sfântul Pahomie s-a mutat la Domnul în anul 346, după ce o ciumă lovise grav toate comunităţile pe care le păstorea, el însuşi îmbolnăvindu-se şi suferind mult.
Odată cu trecerea timpului, mănăstirile s-au înmulţit, iar doritorii de viaţă ascetică, departe de tumultul lumii, au început să se intereseze din ce în ce mai mult de acestea. Mănăstirile şi-au dus viaţa lor după regulile începute de Sfântul Pahomie în perioade istorice diferite, cu împlinirile şi neajunsurile lor, cauzate mai ales de războaiele care nu au contenit în Ţările Române aproape niciodată. Numărul lor, desigur, a crescut sau a scăzut, în funcţie de regimurile care se instaurau, de greutăţile vremurilor, însă monahii găseau noi şi noi căi prin care să reziste şi să-şi facă pravila, care pentru ei înseamnă totul.
Cele mai vechi mănăstiri din România sunt, desigur, ca şi cele mai vechi urme de creştinism, în Dobrogea. De acolo a plecat şi Sfântul Ioan Casian, cel care a transpus modul de viaţă chinovial, cu regulile sale, în Apus. Mai târziu, după întemeierea Ţărilor Române, într-un context mai sigur, mănăstirile au început să înflorească, iar domnitorii au devenit iubitori de monahi şi ctitori de mănăstiri. Grăitor în acest sens este exemplul sosirii stareţului Paisie de la muntele Athos la Dragomirna, în nordul Moldovei, unde erau cele mai prielnice condiţii pentru dezvoltarea vieţii mănăstireşti. Mănăstirile româneşti s-au dezvoltat în duh isihast, iar viaţa de obşte a devenit pentru ele modul de vieţuire care duce în Împărăţia lui Dumnezeu.
Astăzi, în cuprinsul Patriarhiei Române sunt 748 de aşezăminte monahale. 541 dintre acestea sunt mănăstiri, 281 de călugări şi 260 de călugăriţe. Dependente de acestea funcţionează 192 de schituri, dintre care 24 de călugări şi 68 de că-lugăriţe. Cu anumite excepţii, datorate unor tradiţii mai vechi, unde se îmbină viaţa de sine cu cea de obşte, mănăstirile din România au viaţă de obşte, aşa cum a stabilit Sfântul Cuvios Pahomie cel Mare.
Pe lângă mănăstirile vechi, cu tradiţie, situate, de obicei, în afara localităţilor, un pic izolate, pline de odoare bisericeşti şi istorie duhovnicească, în ultimele decenii au fost înfiinţate multe mănăstiri şi schituri noi, unele chiar în curs de amenajare. În toate mănăstirile şi schiturile de la noi din ţară vieţuiesc 8.394 de persoane care şi-au dedicat în acest fel viaţa lui Hristos.
