Mânat de dorinţa de a lua masa într-un local mai puţin cunoscut (surprizele se pot ţine lanţ…), am intrat cu pas hotărât în „Club 77“. Am fost întâmpinat, încă de la uşă, de întuneric. M-am aşezat la o masă şi, până să mă acomodez cu spaţiul, care era mobilat într-o manieră aleatorie, am zărit, undeva lângă barul de lemn, un anunţ care-mi interzicea să fumez. Zis şi făcut. M-am apropiat de chelneriţă şi am informat-o că prefer terasa, fiind imediat întrebat ce vreau să consum. Vizibil încurcat de interesul brusc arătat mie, am avut inspiraţia, de-a dreptul nefericită, de a cere un meniu. Mi s-a atras încă o dată atenţia asupra întrebării anterioare, m-am interesat de produsele pe care le aveau spre vânzare şi am constatat cu tristeţe că erau şase preparate. L-am ales, ce-i drept, pe cel mai obişnuit dintre toate, dar şi cel mai sigur: cartofi prăjiţi şi caşcaval pane. Am cerut o bere şi m-am lăsat pradă fumului, încercând să dibuiesc ceva din aranjamentul terasei cu pricina. Mesele erau aşezate ochiometric, anunţând, parcă, o restaurare. Fântâna din centrul acestui areal nu funcţiona, având un rol predictiv: aici va curge, la un moment dat, apă. Barul de afară era dezafectat, ascunzând fără prea mult succes tot felul de elemente nespecifice unui local de gen. În aşteptarea mâncării, am numărat arsurile de ţigară de pe masa de lemn, firimiturile de la clienţii dinaintea mea şi data în care berea mea expira… curând, foarte curând. Am continuat să-mi fac de lucru în timp ce mâncarea mea se lăsa aşteptată.
Am numărat 45 de minute. După trecerea acestora, mi-am făcut curaj şi am întrebat-o pe chelneriţă cât mai durează. A mai durat cinci minute.
„Mănânc şi plâng“
Mi-a fost adusă şi mâncarea care, după toate aparenţele, era ca la mine acasă. Nu ca la mama. Cartofii prăjiţi se contorsionau prin uleiul care încă stăruia în farfuria adâncă. După culoarea lor, mi-am dat seama că uleiul nu fusese schimbat recent. Tacâmurile, odată dezvelite din şerveţelul în care erau ascunse, şi-au arătat vârsta cu o fervoare oxidabilă. Printre noduri, am îndrăznit. Primul cartof era puţin mai „în sânge“. În schimb, foarte sărat. Am neutralizat sarea cu niţică bere cu un termen de garanţie nejustificat şi mi-am făcut curaj pentru a doua înghiţitură. Uşor-uşor am reuşit să acumulez un număr considerabil de cartofi şi bucăţele de caşcaval pane. Dacă până atunci uleiul îşi arătase colţii, acum şi i-a înfipt adânc în limitele mele de suportabilitate. M-am ridicat şi am mers să cer nota. Înainte de asta, am avut neinspirata iniţiativă de a vizita şi toaleta. Am deschis uşa şi m-au năpădit amintirile: toaletele publice de lângă English Parc mi se arătau ca un lux de neatins, cu izul lor inconfundabil, cu alura lor de canal colector. Ieşit în grabă, am luat-o la goană către chelneriţă, căreia i-am cerut nota. Am plătit şi am şters-o. Într-un minut eram în staţia de taxi de la Rotonda, rugându-l pe taximetrist să mă ducă repede oriunde. Apoi, ca printr-o minune, cantina de la Agronomie mi-a apărut colosală, splendidă şi nemuritoare. N-am intrat. Caşcavalul pane şi uleiul din cartofii prăjiţi îmi spuneau că am, totuşi, un stomac…
Tiberiu NEACŞU
