Andrei Dragu este scafandru în cadrul ISU Dolj. De 10 ani scoate din apă persoane înecate, sub presiunea rudelor care aşteaptă disperate pe mal. Chiar dacă are o meserie grea, Andrei spune că iubeşte apa, iar neplăcerile meseriei au devenit o obişnuinţă în timp.
Andrei Dragu s-a scufundat prima dată în apă pentru a scoate un cadavru, la 26 de ani. Pentru orice tânăr, o experienţă de acest gen ar fi mai mult decât traumatizantă. Nici pentru el nu a fost uşor, însă concentrarea şi stăpânirea de sine l-au ajutat să reuşească să ducă misiunea la bun sfârşit.
„Mi-a plăcut de mic să înot şi eram pasionat de tot ce ţinea de apă. Mai târziu am lucrat pe SMURD la Bucureşti, apoi am auzit de cursul de scafandri. Am urmat toţi paşii necesari pentru a ajunge la acest curs. A fost un concurs foarte greu, cu foarte multe probe, o fişă medicală foarte riguroasă. Am reuşit să intru la curs, iar de 10 ani lucrez deja ca scafandru. La început a fost foarte dificil. Prima mea intervenţie ca scafandru a fost pe Dâmboviţa, la Bucureşti, pentru că acolo am lucrat iniţial. Se înecase un bărbat într-un râu. Deci intervenţia era şi mai dificilă, fiind vorba despre o apă curgătoare.
Colegul meu, cu care m-am scufundat, mi-a spus să stau calm, să îl ţin de mână. Noi când căutăm, facem acest lucru cu mâinile. Efectiv palpăm fundul apei până găsim cadavrul pentru că vizibilitatea în apă este aproape de zero. La prima experienţă, când am găsit cadavrul şi l-am atins cu mâna mi-a fost foarte greu. Am încercat să mă controlez, să mă calmez, iar soluţia la care m-am gândit pentru ca experienţa să nu fie foarte traumatizantă a fost să evit să privesc persoana pe care o scosesem din apă. Cu timpul am început să mă obişnuiesc şi să pot să mă uit la victime“, ne-a povestit plutonierul major al ISU Dolj.
Cazurile cu copii au cel mai mare impact emoţional
Andrei Dragu a învăţat că intervenţiile lui şi ale colegilor nu prea au cum să aibă final fericit. Atunci când intervin scafandri, în majoritatea cazurilor este vorba despre căutarea cadavrelor şi recuperarea acestora din apă, nu despre speranţa de a mai fi cineva în viaţă. Iar aşteptarea disperată a oamenilor care îi aşteaptă pe mal este ca o piatră de moară pe umerii scafandrilor.
„De departe cele mai grele pentru mine sunt intervenţiile în care este nevoie să scot copii din apă. Aici intervine şi mai puternic factorul emoţional pentru că avem şi noi copii şi uneori ne gândim că am putea fi în locul acelor părinţi. Mai ales că de cele mai multe ori părinţii stau pe margine, sunt disperaţi, pun întrebări. Presiunea este foarte mare, iar noi nici nu ştim ce să le spunem ca să înţeleagă că nu prea există şanse să fie în viaţă cei pe care îi căutăm.
Eu nu am avut parte de „minuni“, să găsesc în viaţă oameni pe care îi căutam pe fundul apei. Însă, la Bucureşti, colegii mei au avut un astfel de caz. Asta pentru că distanţa la care se aflau faţă de locul în care se înecase cineva era foarte mică, iar apelul a fost făcut foarte repede. Ei au reuşit să scoată persoana respectivă la suprafaţă, au resuscitat-o şi a revenit la viaţă. La noi, în Dolj, suntem destul de departe de ape, aşa că şansele sunt foarte slabe să mai reuşim să salvăm pe cineva din apă“, a mai spus scafandrul.
Cadavrul li s-a descompus în mână
„Cea mai dificilă intervenţie pentru mine a fost atunci când lucram ca scafandru la Bucureşti. A fost vorba despre un accident rutier, în urma căruia maşina a ajuns în Dâmboviţa. Un copil se afla sub maşină, şoferul era la volan cu centura pusă, iar o altă persoană era dusă de curenţi la câteva zeci de metri. A fost o intervenţie foarte solicitantă, care a durat destul de mult. Am avut parte, însă, de o misiune şi mai urât la un moment dat. Am găsit persoana înecată la câteva zile distanţă şi colegul meu l-a prins de mână şi i s-a descompus braţul. Dar asta ne este meseria, mergem mai departe. După cei 10 ani de muncă pot spune că nu mai sunt la capitolul la care să am nevoie să îmi revin emoţional după o intervenţie. M-am obişnuit deja“, a mai povestit tânărul.
După ce a depăşit momentul şocului de a pune mâna pe cadavrele din apă, Andrei a învăţat să nu se încarce emoţional cu ceea ce vede la serviciu. Însă, el spune că momentul în care trebuie să lase deoparte orice gând este atunci când se scufundă.
„De-a lungul timpului am învăţat că trebuie să mă debarasez de toate atunci când intru în apă. Trebuie să uit de tot, să mă concentrez foarte mult pe ce am de făcut şi să am grijă să nu mă pun în pericol. Fiindcă sunt foarte multe riscuri. De exemplu, când ne scufundăm în ape liniştite, pe fundul acestora este mâl. În momentul în care atingi fundul apei cu mâna, dintr-odată se întunecă tot. Este nevoie să ne relaxăm complet şi să ne obişnuim cu starea aceea de a lucra în beznă. De asemenea, orice scufundare se face în doi. În condiţii de vizibilitatea zero, ne ţinem mereu strâns de mână, ca să nu ne pierdem unul de celălalt“, a mai spus plutonierul major.
„Suntem oameni şi ştim că pentru familia acelui om aşteptarea este grea “
O misiune începe la ora 08.00 dimineaţa, când venim la unitate şi plecăm la locul în care suntem solicitaţi. Acolo ne echipăm, facem planul de scufundare, apoi începem scufundarea propriu-zisă. Aceasta este situaţia în care am mai făcut căutări în zona respectivă şi ziua precedentă. Dacă nu am mai fost acolo, primul pas este acela de a căuta un martor care să ne indice locul aproximativ unde s-a înecat persoana căutată. Acest lucru ne ajută foarte mult fiindcă ne restrânge aria de căutare. În râuri intervenţiile sunt foarte dificile, iar de obicei cadavrele sunt purtate de apă şi sunt scoase la suprafaţă. Atunci când trebuie să e retragem, la ora 16.00, şi nu reuşim să găsim persoana înecată, plecăm cu oarecarea regrete. Suntem oameni şi ştim că pentru familia acelui om aşteptarea este grea.
„Sunt foarte puţine şanse ca atunci când intervenim noi oamenii să mai fie în viaţă“
În fiecare an, Andrei Dragu merge să îşi ajute colegii de pe litoral şi facă pregătire intensă.
„La mare mergem de două ori pe an. În prima sesiune ne antrenăm. Facem scufundări, exerciţii de salvare, căutări, poligoane, alergat, circuite, tot ce ţine de pregătirea noastră fizică. În a doua sesiune asigurăm şi litoralul. Stăm 12 ore pe plajă, iar în eventualitatea în care cineva se îneacă, putem interveni mult mai repede. Avem acolo trei puncte: În Tomis, Eforie Nord şi Mangalia. Anul acesta marea a fost foarte agitată, iar cât am fost eu acolo, a existat chiar o persoană înecată pe care nu am reuşit să o găsim.
Le-aş transmite oamenilor să fie un pic mai conştienţi de riscurile la care sunt expuşi atunci când intră în apă. De asemenea, un aspect foarte important este ca atunci când ajung în apă mai adâncă să încerce pe cât posibil să rămână calmi. Agitaţia şi panica aduc cu sine, în mod automat, înecul. La mare cel mai greu este atunci când sunt valuri foarte mari. Se fac eforturi foarte mari pentru a reuşi să ajungem la cadavre, mai ales când acestea sunt printre stafilopozi. În general, noi suntem oamenii care se ocupă să aducă cadavrele la mal, sunt foarte puţine şanse ca atunci când intervenim noi oamenii să mai fie în viaţă. Timpul de scufundare depinde de câţiva factori.
De exemplu, când temperaturile sunt foarte scăzute şi apa este foarte rece, aerul din butelie se consumă mai repede. De asemenea, dacă noi depunem mai mult efort se consumă mai repede. Însă, în medie, putem sta scufundaţi cam 45 de minute neîntrerupt. E o meserie foarte grea, însă mergem înainte şi încercăm să ne facem treaba cât ami bine cu putinţă“, a încheiat Andrei Dragu.
Citeşte şi: A început schimbarea la faţă a locurilor de joacă din Craiova
