8.7 C
Craiova
marți, 19 martie, 2024
Știri de ultima orăLocalDoljRAT Craiova gâfâie după plecarea Bacriz

RAT Craiova gâfâie după plecarea Bacriz

De când microbuzele aparținând firmei private de transport SC „Fraţii Bacriz“ SRL au devenit istorie, societatea renunţând la activitatea de transport, craiovenii se îngrămădesc ca sardelele în autobuzele Regiei Autonome de Transport (RAT). Chiar dacă acestea sunt considerate a fi cele mai eficiente mijloace de transport în comun din oraşul nostru, autobuzele RAT au abateri de la program şi întârzieri, iar călătoria cu ele devine o adevărată aventură.

Dacă îţi planifici timpul în funcţie de orarul transmis prin viu grai între călători rişti să întârzii sau să nu mai ajungi la destinație. Pe lângă stres și timp pierdut, oamenii sunt călcați în picioare de către alți călători care se înghesuie să urce sau să coboare din mijlocul de transport, plin până la refuz. „Circulam mult cu Bacrizul, mai întârzia şi el, dar măcar nu era înghesuială şi era mai curat. Acum mă satur aşteptând autobuzul, iar când ajunge ne călcăm în picioare“, spune un călător intrigat de ceea ce se întâmplă.
„Stau aici de 20 de minute. Bine că m-am îmbrăcat gros. De obicei mă duce fiica mea cu maşina, nu știu cum circulă autobuzele, dar, după cum văd, destul de rar“, continuă altă călătoare.

Staţiile autobuzelor freamătă

În câteva minute, staţia de autobuz de la Piaţa Mare începe să freamăte. Bătrâni cocoşaţi, cu provizii în spate, cât pentru un an întreg, se îndreaptă val-vârtej către staţie. Nimic nu le stă în cale, în goana după ocuparea unui loc în autobuz. „Lasă-mă, lasă-mă că-mi pierd locul!“, îmi spune o bătrână cu sacoşele pline, care se face nevăzută în mulţime.
Trec minute în şir. Oamenii se tot adună. Unii ies până în stradă cu speranţa că îşi vor vedea autobuzul venind.
Într-un târziu îşi face apariţia, lăsând în urmă o dâră densă de fum negru şi înecăcios. Sunetul frânelor este atât de ascuţit şi dureros, un sunet interminabil care-ţi străpunge timpanele, încât te face să-ţi doreşti să fugi departe. Se dă startul luptei pentru scaunele libere, care se ocupă cât ai clipi. Unii dintre călători se retrag şi aşteaptă următorul autobuz. „Îl aşteptăm pe următorul. Nu vezi? Ăsta a făcut războiul şi-l vor mai ţine încă zece ani de-acum încolo. Poate vine ăla mai nou, cam de acum cinci ani. Nu știu ce se întâmplă, dar staţiile sunt din ce în ce mai aglomerate“, remarcă unii călători care nu se încumetă să urce într-un autobuz pe jumătate mâncat de rugină. „Eu am fost profesoară şi toată viaţa am făcut naveta între şcoli cu autobuzul. Nimic nu s-a schimbat de atunci şi până acum, nici autobuzele, nimic. Unele autobuze cred că sunt din acea vreme“, preia ştafeta discuţiei altă călătoare. „Mamă, eu nu circul prea des cu autobuzu’, dar îţi zic, toate ajung la timp, şi-s bune toate!“, încearcă să mă convingă o pensionară.

Fier vechi pe roţi

Curioasă cum este călătoria cu acest autobuz „vintage“ mă îndrept către casa de bilete. O cutie îngustă
dreptunghiulară, albă. Taxatoarea, care uită să zâmbească, nu uită să-mi dea biletul fără 50 de bani rest. „N-am rest, mai ia-ţi unu’ ca să te şi întorci!“, îmi transmite aceasta. Mă conformez şi urc în autobuzul 2b (Cernele, Compania de Apă, Teatrul Național, Piața Centrală și retur). Încerc să sar treptele îngăurite de teamă că cele 50 şi ceva de kilograme ale mele le-ar fi fatale. Ţintesc un loc liber, mă strecor, coastele mele suferă. Ajung şi îmi dau seama de ce acel loc încă era liber. Scaunul albastru închis e crăpat, spart, deşurubat. Îndrăznesc prea mult încercând să-l folosesc drept punct de sprijin. Sunetul pe care-l scoate nu este deloc prietenos. Uşile aproape se închid, iar autobuzul porneşte. Mă întreb oare când va trebui să coborâm pentru a-l împinge, căci pare că în curând îşi va da ultima suflare. „ Parcă suntem în căruţă! Ia te uită, tâgâdâm-tâgâdâm, cum face! Cum e posibil? Aştept în staţie zeci de minute, mai şi plătesc, ca să mă urc în aşa ceva! Nu se mai poate!“, explodează un călător. Altul se aprinde şi el: „Plătesc zilnic pentru rabla asta! Nici pentru fier vechi nu mai e bună!“.
Parcă e o glumă proastă. Cobor în nicăieri. Nu se arată nicio staţie. Întreb oamenii, care îmi spun că „e pe aici, pe undeva“. Merg pe jos zece minute, sperând că o voi găsi. Câţiva oameni stau adunaţi în jurul unui fier albastru. În timp ce, în marile oraşe din ţară, în staţiile de autobuz se foloseşte afişajul electronic, prin care cetăţenii pot afla zona în care sunt şi orarul maşinilor, în Craiova se foloseşte un suport de fier albastru de care este agăţat cu liţă un carton pe care scrie doar numărul autobuzului ce îşi face drum pe acolo. În zona Brestei, afişajele sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârşire.
După alte zece minute vine acelaşi autobuz slinos. „În fiecare zi aşteptăm atât de mult, că-i soare, că-i ploaie sau zăpadă, stăm după el. Lucrez opt – nouă ore pe zi, iar alte două ore le pierd pe drum. De ce nu mai aduc şi alte autobuze?“.

Autobuzele moderne, ticsite

În timp ce autobuzele de pe traseele 2b, 3b, 1, abia mai răsuflă, în Bănie, pe traseele E1T, E1R și 25, circulă şi mijloace de transport noi, ce îndeplinesc condițiile impuse de standardele europene, în ceea ce privește nivelul de zgomot, șocuri și vibrații, fiind prevăzute cu sistem de climatizare, respectiv aer condiționat și căldură în compartimentul călătorilor, precum și rampă destinată călătorilor cu mobilitate redusă. „Cu autobuzul acesta circul mereu. De când l-au schimbat se simte diferenţa. Avem răcoare vara şi căldură iarna, e curat, aranjat, dar în ultimul timp e prea aglomerat. E sărbătoare dacă prinzi un loc liber“, povesteşte o călătoare. „Bine că avem căldură că la cât am îngheţat în staţie era şi culmea“, completează altă călătoare.
Autobuzul E1R , cu fiecare staţie prin care trece, adună zeci de oameni, astfel încât acesta devine o veritabilă conservă. Intri, faci un pas şi te opreşti fix în uşă sau pe piciorul celuilalt călător, depinde de cât de agil eşti. Biletul îl dai din mână în mână ca să-l compostezi. Strângi din dinţi şi speri că ţi se va întoarce. În următoarea staţie eşti prins la mijloc, unii te dau la o parte pentru că vor să coboare, alţii pentru că vor să urce. Cobori politicos (pentru că nu ai încotro), le faci loc să urce şi să coboare, apoi când intri speri să prinzi alt loc, nu cel din dreptul uşii, dar surprinzător, îl nimereşti pe acelaşi. Ciclul se reia la fiecare staţie, dar te mulţumeşti pentru că măcar stai la căldură.
„Mare păcat că nu mai circulă Bacrizu’! Cine ştie de ce l-au scos, poate ca să ne îngrămădim aici“, se plânge o călătoare.

Beatrice Spătaru

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS