21.7 C
Craiova
vineri, 29 martie, 2024
Știri de ultima orăLocalDoljDramele de la căminul de bătrâni din Craiova

Dramele de la căminul de bătrâni din Craiova

După o viaţă plină de muncă şi sacrificii, cei mai în vârstă dintre noi ajung să-şi trăiască bătrâneţile în altă parte decât în casele lor, abandonaţi în azile, unde cea mai frumoasă parte din viața lor, copiii, sunt atât de departe sau nu mai sunt deloc. Pentru a-şi îndulci amarul vârstei încearcă să se țină strâns de clipele frumoase ale vieţii lor trecute, însă uneori aceste clipe frumoase se transformă din flori în spini ce lasă sânge-n palme.
Bătrâneţea poate fi văzută ca vârsta înţelepciunii, dar şi ca perioadă premergătoare morţii, o perioadă de toleranţă şi de împăcare cu lumea, dar şi de tristeţe, de neputinţă, când timpul este duşman al idealurilor şi al planurilor încă nerealizate.

Rapiditatea cu care timpul trece şi irosirea acestuia m-au determinat să-mi îndrept atenţia către aceşti oameni ce-şi poartă anii cu spatele plecat. Astfel, am hotărât să vizitez Căminul pentru persoane vârstnice Craiova. Cămin ce nu arată ca-n filmele de artă europene, dar unul pe care bătrânii îl consideră necesar. Acesta este situat în imediata vecinatate a Spitalului Judeţean de Urgenţă şi are o capacitate de 320 de locuri împărțite în trei secții: secția persoane independente, secția persoane semidependente și secția persoane dependente. „Prima clădire este structurată pe cinci nivele şi este dată în folosinţă din 1977. Parter, unde este administraţia cu bucătărie, magazie, birouri şi patru nivele în care sunt bătrânii. Acestea sunt dispuse exact ca la spital, pe culoare în care sunt saloane cu câte cinci paturi, sunt undeva la zece saloane pe etaj, cu câte cinci paturi şi patru rezerve în care sunt doi sau trei pacienţi. O sală de mese, oficiu alimentar, sală de tratament. În 1993 s-a dat în folosinţă o altă clădire, care încă este a noastră. Arată exact ca un bloc cu câte patru garsoniere pe palier, în care sunt de regulă trei persoane, tot pe patru nivele. Jos este cabinetul medical şi sala de mese. Garsonierele au baie proprie şi câte o bucătărioară destul de mică pentru a-şi pregăti ei câte ceva. Nu se poate găti pentru că nu sunt dotate cu gaze. De la început nu au fost gaze, deoarece nu poţi lăsa unui bătrân o asemenea utilitate care este foarte periculoasă. Sunt dotate cu lifturi. În spate avem şi o sală de kinetoterapie. Se fac şi activităţi. De exemplu, pe 1 octombrie, de Ziua persoanei vârsnice, s-a organizat o excursie. Se închiriază un autocar şi pleacă cei care pot să se deplaseze, deoarece aici, la noi, ajung şi persone imobilizate, aflate în ultima fază“, ne explică Mihai Zeamăneagră, inspector asistenţă socială.
Cum trec pragul curţii interioare a căminului, bătrânii cu părul nins şi gârboviţi, mă salută, urându-mi „bun venit“. Cu ochii în lacrimi şi trişti, îmi urmăresc fiecare mişcare, fiecare gest, parcă vor să mă întrebe câte ceva, dar nu îndraznesc, timiditatea le înghite cuvintele. Stau aşezaţi pe băncile de lemn, în soarele tomnatic. Unii dintre ei s-au strâns în grupuri şi vorbesc despre politică şi sport. Alţii stau singuri cu gândurile lor. Un bătrân ale cărui picioare sunt înlocuite de un scaun cu rotile alină suferinţa unui motan rotofei căruia-i lipseşte un ochi. „Eşti bine, mă, tată?“, iar acesta torce tare, parcă răspunzându-i, şi se ghemuieşte în scaunul bătrânului. Câteva doamne ce stau mai departe împart un covrig cu doi pisoiaşi care prin joaca lor le oferă un spectacol amuzant. De pe culoarele clădirii şi până afară se simte miros de mâncare gătită. Un strigăt sparge liniştea. „La masă!“. Bătrânii se ridică încet. „Miroase bine, ce om avea azi?“. Ei se îndreaptă spre sala de mese, eu rămân cu pisoii.

Amintiri ale tinereţii

Poveştile bătrânilor din acest cămin sunt diferite, unii au venit aici de bunăvoie, alţii au fost aduşi de familiile lor. Pe toţi îi leagă însă acelaşi lucru – singurătatea.
Intru în clădire, urc treptele, trec de cantină şi văd uşa unei camere deschisă larg. Televizorul cu volumul dat la maxim îmi atrage atenţia. Un hol micuţ separă culoarul de cameră. Sunt trei paturi cu pături croşetate şi două bătrâne. Cum intru, acestea deschid ochii mari, iar zâmbetul apare pe chipul lor brăzdat de timp, parcă mă aşteptau. Îmi spun că a treia ocupantă a camerei e plecată „la plimbare“, dar se va întoarce curând. Încep să-mi spună povestea vieţii lor. Cum mă aşez pe pat, una dintre ele îmi prinde mâna în palmele ei şi mă ține strâns. „Am fost căsătorită şi am un singur băiat. Am muncit în poligrafie 37 de ani“. Își lasă ușor capul în piept. „Nu prea m-am plimbat, nici în concedii nu am fost, deoarece am avut soţul bolnav şi 40 de ani am fost împreună. Băiatul mi-e plecat în străinătate, munceşte în Anglia. Acum am 80 de ani, ce mai pot face? Aştept să mă duc în partea cealaltă“, spune ea oftând. Atunci când povesteşte de fiul ei se mai înseninează, deşi pe acesta îl vede destul de rar.
„Copilul vine rar, mai mult de sărbători, de Crăciun numai dacă se poate. Are familia aici, are şi el doi copii. Acum l-a luat şi pe băiat cu el în străinătate, lucrează amândoi“, povesteşte Aurelia Jianu, o bătrânică de 80 de ani.

„Au zis ei să sar în baltă, în baltă am sărit“

Cealaltă bătrână, în timp ce-şi aranjează baticul cu flori, îmi spune că ea a vrut să vină aici şi începe să-mi povestească pe nerăsuflate cum şi de ce preferă căminul.
„Eu când am venit cu bărbatu-miu în Craiova aveam 21 de ani, eram un copil. Eu după părinţi sunt din Maglavit. Aici am crescut, aici am îmbătrânit. Am avut serviciu, am lucrat pe şantier, la Combinat. Am inhalat la diluant… şi uite, dacă mi-a dat Domnu sănătate, am scăpat! Era greu, era uşor, nu aveam încotro pentru că trebuia să-mi cresc copiii. Am avut patru copii. Trebuia să muncesc pentru ei ca să le aduc bucătură să mănânce, să-i cresc, să-i îmbrac, să-i ţin la şcoală… Ce să fac?! În vacanţe ne duceam la băi, la fraţii soţului, prin Deva, Hunedoara. Pe copii îi lăsam la mama şi plecam noi amândoi. Cel mai mult îmi plăcea să mă duc la Băile Herculane, la Felix. Mergeam mai mereu cu trenul. Şi gata, a trecut viaţa!“. Tace, respiră adânc şi începe iar să povestească „Copilul cel mare mi-a murit şi am rămas cu trei. Ăl mic e plecat în Italia, şi el, şi fata, că mai am trei, doi băieţi şi o fată. Ăsta micu’ e cu familie, cu copii cu totul în Italia, dar e de mult, de 30 şi ceva de ani, are cetăţenie, tot. Fata are şi ea vreo 20 şi ceva de ani de când e plecată, ea e la Roma. Nu sunt în acelaşi loc, sunt departe unu’ de altu’. Al treilea e aici, în Craiova, e acasă. Cel mic mi-a dat telefon şi mi-a spun că nu poate să vină decât la Crăciun. El în fiecare an vine, când are timp se mai repede şi vara cu avionu’. Ăl de-aici vine mai rar, e mai lepădat de părinţi, e mai pe lângă fomeie. Ce să le fac? Să fie sănătoşi! Eu le-am împărţit averea egal, aşa cum au vrut ei. Dacă bărbatu` mi-a murit de tânăr, la 52 de ani, eu am rămas singură. Nu am avut fraţi, nu am avut surori, nu am avut la cine să mă plâng. Cum au zis ei, aşa am făcut. Au zis ei să sar în baltă, în baltă am sărit“, îşi aduce aminte Maria Smeu, bătrâna de 88 de ani.

Fiecare vârstă îşi are farmecul ei

În scurt timp vine şi bătrâna călătoare, cu mărgele roşii şi îmbujorată toată, răsuflând foarte greu. „Ah, treptele astea!“. „Unde fusăşi?“, întreabă colegele. „Stătui pe bănci“, le răspunde aceasta cu un zâmbet tineresc. Deşi bătrâneţea și-a lăsat amprenta pe chipul ei, nu vrea să-și arate vârsta. Râde, zâmbeşte, face haz de necaz, deși are sufletul plin de durere.
„Eu am lucrat pe la cocoane, pe la boieri. Erau farmacişti, doctori, ingineri, le făceam menajul. Am fost căsătorită de două ori şi amândoi au murit, nu mai e niciunul. Dumnezeu mi-a luat soții şi mi-a luat şi fata. Nici copil nu mai am, am avut un singur copil. Avea 58 de ani când a murit, acum ar avea 63…“. Se opreşte, nimeni nu spune nimic. Liniştea a luat în stăpânire camera. Uşor-uşor îşi reia povestea. „Ţin legătura cu ginerele meu, dar e la Bucureşti, e şi el operat pe inimă. Am şi nepoţi, sunt în străinătate amândoi. Stăteam cu ginerele meu, dar în două camere nu aveam loc, era şi copilul. Mai putea pune un pat, dar a zis că nu, «babele nu», şi m-a adus aici, la cămin. Nu am călătorit decât de două ori. O dată în Bucureşti şi altădată în Ploieşti. M-am dus la neamuri în vizită. Am stat în Ploieşti, pe Valea Călugărească, era frumos acolo, aveau vie. Sub pământ aveau bordei cu vin, fructe, prune uscate. A fost foarte bine, până a murit soţul, pe urmă nu am mai fost. La Bucureşti am mai fost, am stat şi pe acolo. A fost foarte frumos la naşi acasă, să stai o săptămână, să mănânci, să te distrezi“, povesteşte Ana.
Trebuie să plec, dar ele încearcă să mai prelungească momentul vizitei mele. Mă îmbrăţişează pe rând. Le simt inima bătând aşa tare! Mă cuprinde neliniştea. Nu vor să rămână singure, nici eu nu vreau să le las singure, dar se au una pe alta. Mă lasă să plec și mă invită să mai trec pe la ele. Ies din cameră. Cobor treptele. Le simt cum stau în prag, le aud cum suspină şi mă privesc cum plec. Capul nu mi-l întorc, nu pot.
Din această vizită am învăţat că fiecare vârstă îşi are farmecul ei, însă oamenii ajung să înţeleagă acest lucru când este prea târziu. Copiii mereu îşi doresc să se facă mari fără să-şi dea seama ce implică maturizarea. Arzând etapele, ratăm tocmai farmecul specific fiecărei vârste.
În general, tindem să ne temem de momentul în care vom începe să îmbătrânim, precum şi de perioada care urmează acestui moment. Ne e frică de clipa în care ni se va părea că lumea se mişcă prea repede pentru a o ajunge din urmă.
Înainte să ies pe poarta căminului, mă întâmpină aceiaşi pisoiaşi, cu care mă mai joc puţin, să mă înveselesc. Din spatele meu aud o voce tristă „Ia-i acasă, nu-i lăsa singuri!“. Rămân pe loc o clipă, împietrită. Apoi plec.

Beatrice Spătaru

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS