Iulian Buţă împlineşte 86 de ani, anul acesta, iar de trei ani îşi împarte fiecare zi din viaţă cu cei doi colegi de cameră dintr-un cămin de bătrâni din Craiova. Bătrânul a prins cel de-al doilea război mondial şi îşi aminteşte şi acum frica pe care o simţea în momentele în care aveau loc bombardamente. „Când veneau americanii cu avioanele şi bombardau, intram în tranşeele pe care le aveam făcute în curte ca să ne ferim de pericol. Din fericire, nu au ajuns bombe în zona noastră, nu am păţit nimic, dar stăteam cu frica în sân. Stăteam sub pământ, în tranşee, până ce se opreau alarmele. Atunci ştiam că avioanele plecaseră, ieşeam şi ne vedeam în continuare de treburi“, a povestit bărbatul.
Vremea a trecut, iar Iulian Buţă a ajuns la vârsta la care trebuia să îşi croiască un drum în viaţă. A fost inginer zeci de ani, iar după o viaţă liniştită şi fericită alături de familie, în urmă cu mai bine de trei ani, totul s-a destrămat. „Acum câţiva ani am făcut accident cerebral. Cu o noapte înainte, am visat că m-a întrebat cineva ce parte vreau să-mi ia. Şi eu am răspuns că mi-e indiferent, iar a doua zi dimineaţa am făcut accidentul cerebral şi mi-a paralizat toată partea dreaptă. M-a luat salvarea şi m-a dus la spital, iar soţia, în timp ce venea spre mine la spital, a căzut din picioare şi a murit. Nu am mai apucat să o văd, nu am fost nici la înmormântare. Mie mi-au spus fetele târziu, după vreo lună, pentru că am întrebat de ce nu vine la mine. Ne-am cunoscut la Electroputere. Ea lucra ca bobinatoare, eu eram sudor. Mai târziu, am devenit inginer. După ce ieşeam de la muncă, mă duceam la cursuri ca să mă fac inginer. Am dus-o bine cu soţia. Am pierdut un om pe care nu-l întâlneşti oricând. Îmi plăcea felul ei de-a fi, era excepţională. Cel mai mult îmi plăcea să petrec timpul acasă, cu toată familia. Mă simţeam foarte bine când îi aveam pe toţi pe lângă mine“, a povestit cu lacrimi în ochi Iulian Buţă.
Dintr-o dată, Iulian Buţă a rămas fără omul alături de care îşi petrecea fiecare clipă, iar soluţia pentru el a fost un cămin de bătrâni. Acum nu mai are aşteptări de la viaţă şi spune că nu îşi doreşte nimic mai mult decât compania colegilor săi. „Sunt aici de trei ani. Mi-e bine, trăiesc ca într-o familie. Am cu cine să vorbesc, pe când acasă aș fi fost singur. Fetele mele au luat decizia să vin aici şi eu zic că au făcut bine. Ele mă vizitează în fiecare săptămână. Trăiesc şi eu pe lângă ceilalţi oameni de aici“, a spus bătrânul.
„Băiatul mi-a murit când avea zece luni“
Bătrânul are două fete, despre care vorbeşte cu mândrie. Însă, are şi un mare regret, pe care îl va purta în suflet până la sfârşitul vieţii. „Mi-aş fi dorit mult să am un băiat. De fapt, am avut unul, care a murit la zece luni. O să-l regret toată viaţa. Era totul bine, îmi amintesc că mă jucam mult cu el. Însă, într-o zi a făcut rujeolă. Era iarnă. Nu exista vaccin împotriva acestei boli. Eu nu am ştiut că nu trebuie scos afară şi am plecat cu el spre cabinetul doctorei. Din păcate, pe atunci locuiam cu soţia şi cu el în subsolul unei case şi era frig, aşa erau condiţiile. Imediat după ce l-a văzut doctora, l-am internat în spital. A mai trăit patru zile. Îmi aduc aminte foarte bine că a râs până în ultimul moment. Era foarte vesel, la fel ca mine. A fost foarte greu pentru noi, dar apoi am făcut două fete şi ne-am mai alinat“, a mai spus bătrânul.
Pe un raft suspendat lângă patul său, bărbatul are o fotografie cu foştii colegi de la Electroputere, la care se uită adesea şi face bilanţul: „Ăsta a murit, săracul, la fel şi ăsta – arătând cu degetul doi dintre bărbaţii din poză. Restul trăiesc, dar nu prea mai ştiu nimic de ei“. Apoi ia cu grijă fotografia cu soţia sa, pe care o ţine ca pe o icoană. „Era foarte frumoasă. Privesc tot timpul fotografia, după atâţia ani cât am stat cu soţia mea, nu puteam să nu am o fotografie cu ea. Am iubit-o mult. Acest lucru este foarte important. Cel care se căsătoreşte din interes nu e om. Noi am fost săraci amândoi, ne-am luat din dragoste. A fost frumos. De acasă îmi lipseşte cel mai mult ea. Aş vrea să nu fi murit“, a mai povestit bătrânul. Pentru Iulian Buţă nu există planuri de viitor. Trăieşte fiecare zi fără să mai aibă vreo aşteptare. Nu se teme de ziua în care zilele i se vor sfârşi, iar cel mai probabil îl alină gândul că, poate, îşi va întâlni din nou soţia. „Pentru următorii ani, nu mai am nicio pretenţie, sunt prea bătrân ca să îmi mai doresc ceva. La vârsta mea, nu prea mai ai regrete. Aştepţi să mori şi gata. Nu mi-e frică deloc de moarte şi nu cred că ar trebui să îi fie cuiva“, şi-a încheiat bătrânul povestea.
