La Leleasca, în județul Olt, în cătunul Ștefănești, nu ajungi ușor. De oriunde ai veni, te abați zeci de kilometri de la un drum principal. În orice anotimp, însă, e o încântare să străbați meleaguri desprinse, parcă, din alt veac. Case vechi cu pridvor, pe ici-pe colo o pasăre de curte ciugulind verdeață și, pe negândite, o bătrână cu furca la brâu.
Cauți biserica de lemn pe drumuri desfundate astăzi, lucru greu de crezut în urmă cu 20 de ani. Asfaltul îngust șerpuiește printre dealuri și te trezești în margine de sat, lângă mica pădure de brazi, citind informațiile de pe panoul plasat în urma restaurării. Un gard înalt de uluci te lasă doar să ghicești „corabia“ de lemn care depășește, ca dimensiuni, bisericile de acest tip din Oltenia.
Când treci pragul curții, trăgând cu fereală drugul de lemn, pătrunzi parcă într-o fortăreață. Ceea ce simți nu e neapărat evlavia pe care o cauți în preajma oricărei biserici, ci mai mult sentimentul că pătrunzi în altă lume, așteptând să vezi, parcă, moșnenii care au construit minunea de biserică păstrată până astăzi venind pioși la slujbă.
Nițu Ene și Stan meșteru, ctitorii
Informații găsești, din fericire, din belșug despre biserica din lemn de la Leleasca. Afli, astfel, că istoricii nu s-au pus de acord în privința vechimii lăcașului de cult, deși pe peretele exterior stau însemnate două date, traduse de istorici astfel: construcția lăcașului actual s-a făcut între 1765-1771, pe amplasamentul unei biserici mai vechi, de la 1548-1549.
Ctitorii, spun tot însemnele, au fost Nițu Ene și Stan meșteru, troița și cercul vorbind despre îndeletnicirile meșterului Stan, în timp ce ctitorul Ene este înfățișat printr-un bust cu brațele întinse.
„Este cea mai frumoasă biserică din Oltenia, și asta n-o spun eu, care aș putea fi bănuit de subiectivism, o spun experții care au evaluat-o“, spune Vasile Ciucan, preotul Parohiei Păroși (satul denumit astfel de la vestiții peri și care, cândva, era comună). Ornamente bogate, un pridvor de mari dimensiuni și alte minuni, icoane împărătești datând de la 1851, se găsesc în interiorul pe care, pe neanunțate, nu-l poți vedea.
Biserica își primește enoriașii de primăvara până toamna, de la Paști până la Sfântul Dumitru. Iarna, în schimb, slujbele se țin într-o biserică de zid, veche și ea de aproape 200 de ani.
„Remarcabile sunt dimensiunile mari ale lăcaşului, decoraţia sculptată bogată, atât exterioară, cât şi interioară, precum şi semnăturile meşterului şi ctitorilor, împreună cu datările de pe peretele de la intrare. Cel mai semnificativ este pridvorul, care excelează atât prin amploare, cât şi prin diversitatea şi bogăţia motivelor sculptate, un adevărat punct culminant în arta pridvoarelor de biserici de lemn de la sud de Carpaţi. În interior ies în evidenţă câteva sculpturi puternic reliefate, îndeosebi funia de pe portalul naosului şi cei doi cai-consolă ce sprijină grinda de sub cerul bolţii. Piciorul mesei de altar este scobit din trunchiul unui copac, în relief puternic, caracteristic acestui lăcaş. Iconostasul şi peretele dintre tindă şi naos păstrează frumoasele icoane şi frize pictate, împreună cu poalele de icoane şi ramele decorative“, afli cu un singur click, pe Wikipedia.
Ce nu spun sursele la îndemâna oricui sunt legendele locului. „Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a făcut ca biserica să nu fie strămutată lângă Vila Florica, așa cum și-au dorit Brătienii, influenta familie. Aproape 50 de ani mai târziu, istoria s-a repetat, Elena Bărbulescu, sora lui Nicolae Ceaușescu, încercând, în 1989, să mute biserica noastră la Clocociov, lângă mânăstire. A venit Revoluția și planurile s-au dat peste cap“, amintește preotul Vasile Ciucan doar două episoade din istoria locului.
Și astăzi biserica este un reper pentru fiii satului. O poartă în minte sau în fotografii și o regăsesc la fel când se întorc să-și mângâie bătrânii, ca și cum timpul ar sta pe loc. Praznicele deosebit de generoase, ca la nicio altă biserică, nu se mai umplu nici de Paște, spune cu regret preotul, care mai botează un copil-doi pe an, în timp ce bătrânii sunt conduși pe ultimul drum cu zecile. „Avem speranțe că va fi cuprinsă în circuitul UNESCO“, adaugă preotul, care consideră un dar faptul că i s-a rânduit să slujească aici și nu aiurea.
