Îmbracă în fiecare dimineață bluza bleu cu dungi roșii, își ia geanta la umăr și pleacă la muncă. Merge zilnic zeci de kilometri pe jos, fie vară, fie iarnă. Bate din poartă în poartă și împarte scrisori, ziare și bani. Cel puțin o dată pe lună este cea mai așteptată persoană, pentru că Doinița Purcărea este de meserie poștaș, omul care aduce și vești bune, și vești rele, dar mai ales pensia.
Este ora 8.00, iar poștărița Doinița Purcărea bate într-o poartă de pe bulevardul Nicolae Romanescu din Craiova. Are pe umăr o geantă neagră de pânză plină cu ziare și scrisori, iar după gât alta mai mică, unde are banii pentru pensii. Nu-i răspunde nimeni. Se uită în stânga, în dreapta, nici un semn, pleacă. Nu face zece pași și poarta se deschide, iar din spatele ei se ivește chipul unei femei în vârstă. „Poșta, v-am adus pensia. V-am căutat și ieri, dar nu mi-ați răspuns. Nu am văzut nici perdeaua trasă. M-am gândit să nu aveți probleme“, îi explică poștărița femeii, care îi deschide larg poarta și o poftește în curte. Îi spune că nu a auzit și o tot îndeamnă să meargă până în fața casei, unde se așază. Poștărița scoate cupoanele, le răsfoiește și alege două dintre ele. Nu lasă însă de la brâu o sacoșă mai mică, neagră, în care are banii pentru pensiile oamenilor. Bătrâna îi întinde o copie după buletin. În timp ce copiază seria și numărul actului de identitate, Doinița Purcărea explică: „Așa sunt bătrânii, le este teamă să nu piardă actele. Mai ales buletinul… Că nu mai pot să alerge să scoată altul“. Poștărița îndoaie cuponul și îl rupe pe jumătate. Bagă mâna în geanta de pânză pe care o ține la brâu și scoate banii. Numără, două, patru, șase… până la zece sute. Apoi câteva hârtii de 50 de lei și 10 lei. Bătrâna îi ia și îi renumără. Doinița Purcărea pune geanta cu scrisori și ziare pe umăr, își aranjează geanta cu bani și face cale întoarsă, către poartă, nu înainte de a o mai întreba pe doamna în vârstă ce mai face, cum o duce cu sănătatea. Și așa, din vorbă în vorbă, femeia o petrece până la poartă. „Doamna este cumsecade. Ne înțelegem bine cu ea, ne aduce pensiile, este corectă. O dată pe lună, dânsa ne trece pragul. Poate nu auzim, dar ea insistă, bate în poartă, în geam… până o auzim. Eu nu mi-am pus banii pe card, prefer să îi aducă poștașul“, spune Liuba Neamțu, femeia care tocmai și-a primit pensia.
Cel mai așteptat om
Merge mai departe, știe fiecare om, știe ce așteaptă fiecare, ori pensia, ori corespondența, ori ziarul. „Acum trebuie să las aici, la magazin, ziarul. La vulcanizare am tot ziar, iar la firmă, acolo, las o scrisoare“, spune poștărița. Împarte repede ziarele, nu pierde vremea. La magazin lasă ziarul pe tejghea și iese, iar vânzătoarea o petrece până la ușă, cu un pahar cu cafea în mână și privește în urma ei pe bulevard. Băiatul de la vulcanizare stă chircit în ușă, ia ziarul și începe să-l răsfoiască. „Sărut-mâna! Sărut-mâna!“, salută el. Poștărița își continuă traseul, trece pe la firma de construcții să lase scrisoarea. Bate la ușă, intră și închide ușa în spatele ei. După câteva minute iese. De peste stradă, o femeie în vârstă îi face semne disperate. „Vino și la mine, vino și la mine“, strigă femeia. Poștărița îi face semn, o liniștește, spunându-i că vine. „Nu mai veneai și la mine, că știai că nu pot să mă deplasez“, spune femeia, care are probleme și se sprijină într-un baston. Merge greu, poștărița o urmează. „Am datorii de plătit și aștept de ieri. Am și un nepoțel și ieri toată ziua a așteptat și el poșta ca să-i dau bani să-și ia înghețată“, spune Maria Julea. Ia cuponul de pensie în mână și-l citește cu atenție. „Ziceau că din iulie ne mai pun și nouă ceva, dar nu au pus nimic“, spune femeia.
Face 15 kilometri zilnic
Doinița Purcărea pleacă mai departe, lăsând în urmă încă o persoană mulțumită că și-a primit banii la timp. Un bărbat așteaptă în fața unui magazin. „Tot nu mi-a venit și mie plicul ăla?“, întreabă el. Poștărița dă din cap, în semn de negație, zâmbește și trece mai departe. Geanta îi atârnă greu pe umăr, mai are kilometri de parcurs și zeci de plicuri și ziare de lăsat și alte multe zeci de pensii de împărțit, dar nu se plânge.
„Nu este rău să fii poștaș, dar după disponibilizările care s-au făcut avem mult mai mult de muncă. Fac cel puțin 15 kilometri zilnic. Oamenii sunt înțelegători, mai întâmpin și probleme cu pensionarii și cu persoanele cărora le duc corespondența. Ne reproșează că nu ne încadrăm în timp. Nu se poate să ajungi în fiecare zi la toți. Este mai aglomerat când sunt pensii și alocații. Este și riscant, trebuie să te ferești, pentru că ți se poate întâmpla orice. Este mai greu ca femeie. Și geanta este grea. Car zilnic zeci de kilograme, uneori mai iau și o plasă. Fac asta de nouă ani, zi de zi. Și soțul meu este tot poștaș, de 25 de ani. Când m-am angajat eram deja instruită… Nu aș renunța pentru că îmi place ce fac. Sunt și momente plăcute. Oameni cu care mai stai și mai glumești. Bătrânii, uneori, simt nevoia să vorbească. Poate noi suntem singurii care le trecem pragul“, povestește Doinița Purcărea, poștărița din cartierul Romanești.
