Generaţia de aur a teatrului românesc cuprinde multe nume celebre de la Craiova, printre care şi maestrul Valer Dellakeza, care numără, în acest an, 2014, şase decenii de înfrăţire cu lumea miraculoasă a Thaliei, el fiind răsplătit de altfel, printre altele, şi cu premiul UNITER (2012) pentru întreaga activitate în această „meserie-patimă“ care i-a creat, în timp, o aură de legendă, alături de alţi colegi de la „bătrânul“ Teatru Naţional „Marin Sorescu“ din Bănie.
Niciodată talentul cu „munca, în cantităţi uriaşe, nu şi-au dat atât de viguros mâna ca în cazul actorului de teatru şi film Valer Dellakeza, ajuns – vă vine să credeţi? – la 72 de ani. Născut pe 29 martie 1942, Valer Dellakeza continuă şi acum, la 72 de ani, să joace pe scena Naţionalului cu o vigoare de invidiat. În acest an 2014, se împlinesc 60 de ani de când Naţionalul din Craiova se sprijină şi pe umerii lui Valer Dellakeza. Instituţia teatrală pe care maestrul Dellakeza a slujit-o, Naţionalul din Craiova, este ca şi el, o marcă a Teatrului Românesc.
Recent, pentru rolul Tót din spectacolul „Familia Tót“, de Örkeny István, în regia lui Bocsárdi Laszló, el a fost nominalizat de UNITER pentru „cel mai bun actor în rol secundar“. Spectacolul a avut premiera pe 27 septembrie 2013.
Fiind la o oră de bilanţ, să recapitulăm premiile UNITER obţinute de Valer Dellakeza.
Cu har, chiar maestrul a făcut-o pentru GdS într-un interviu anterior: „Premiul UNITER luat în anul 2011 pentru «Cel mai bun spectacol de televiziune», cu «Unde-i revolverul?», are într-un colţ marca Valer Dellakeza. Ca să nu vorbesc că şi primul premiu UNITER la categoria «Cel mai bun spectacol», acordat în anul 1990 Teatrului Naţional Craiova pentru «Unchiul Vanea», în regia lui Mircea Cornişteanu, cu scenografia Ştefaniei Cenean, are şi marca Valer Dellakeza, eu jucând chiar pe unchiul Vanea. Au trecut de atunci mulţi ani şi încă sunt nedumerit: poate oare să existe un spectacol «mare» fără ca actorul distribuit în rolul principal să fie la fel de mare ca spectacolul premiat?
În anul următor, adică în 1991, «Ubu Rex cu scene din Macbeth», în care am jucat «madam Ubu», a primit Marele Premiu al Festivalului Naţional de Teatru şi Premiul UNITER 1991 al Asociaţiei Criticilor, iar de la Edinburg ne-am întors cu două mari premii: Premiul Criticii – pentru cel mai bun spectacol de teatru şi Premiul Fundaţiei Hamada – pentru excelenţă artistică. Şi aici, marcă înregistrată, Valer Dellakeza! (vezi presa Festivalului de la Edinburgh!).
Anul 1993. «Titus Andronicus», printre cele patru premii acordate de UNITER, câştigă şi «Premiul pentru cele mai bune realizări din viaţa teatrală în stagiunea 1991-1992». Celebra poză din «cădiţă» cu Demetrius – jucat de mine, şi Chiron – jucat de regretatul Vladimir Juravle, a făcut, efectiv, ocolul pământului. A apărut, ca reclamă a spectacolului, în cele mai mari ziare ale lumii. Fără discuţie că exista şi aici pecetea Valer Dellakeza. «Titus Andronicus» a mai primit şi patru premii internaţionale: la Montreal, Sao Paolo, Stockholm şi Gdansk. Aş adăuga şi altă distincţie obţinută de mine în 1993: Premiul «Asociaţiei Umoriştilor din România» pentru rolul Decebal Sp. Necşulescu din comedia
«…escu».
2000 este anul de graţie totală! Truffaldino din «Slugă la doi stăpâni», în regia lui Vlad Mugur, îmi aduce UNITER-ul la categoria «Cel mai bun actor în rol principal». În 2004, «Cum doriţi sau Noaptea de la spartul târgului» primeşte Premiul UNITER pentru «Cel mai bun spectacol». Aici am jucat Ducele Orsino. Pe un colţ, cel din faţă, stă scris Valer Dellakeza (…) Ce ziceţi, sunt motive serioase pentru acordarea Premiului UNITER pentru întreaga activitate?! Fiţi convins că sunt! Şi, dacă s-ar putea, l-aş împărţi cu cei cu care am fost alături aiurea prin lume“.
Şi în anul 2012, Senatul UNITER l-a răsplătit pe marele Valer Dellakeza cu Premiul UNITER pentru întrega activitate!
În afara acestor premii UNITER, Dellakeza are în „vitrină“ şi Titlul de Cetăţean de Onoare al Municipiului Craiova (octombrie 2012), iar în noiembrie 2013 a fost distins cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios“ – în grad de Cavaler – la propunerea preşedintelui României. Totodată, este Societar de Onoare al Teatrului Naţional Craiova (din martie 2004).
Atac la bumerang!
În toamna anului 2012, după ce i s-a acordat şi titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului Craiova, l-am felicitat pe distinsul meu interlocutor, opinând că 2012 pare a fi anul cel mai fast (premiul UNITER, cetăţean de onoare). Dellakeza a răspuns: „Simţeam că, într-un fel sau altul, voi fi răsplătit şi că toate se vor întâmpla atunci când trebuie să se întâmple. Nu m-am simţit niciodată neîndreptăţit. Ca şi în meserie, în viaţă am avut răbdare şi teamă de neprevăzutul zilei următoare. Chiar şi acum, când idolii au alte nume, şi mi se pare că e firesc să fie aşa, bucuria că aparţin acestui teatru e la fel de mare. Şi asta, pentru că pentru mine e deja o certitudine că am existat şi încă mai exist!“.
L-am abordat apoi pe maestrul Dellakeza cu următoarea întrebare: „Vă urmăresc activitatea de peste 25 de ani şi mă întreb cum de succesele dumneavoastră nu-i sperie pe cei cu care lucraţi, pe cei apropiaţi scenei?“.
Dellakeza dixit: „S-au obişnuit cu mine. Marea majoritate a colegilor se bucură sincer de succesele mele, iar ceilalţi (unul, cel mult doi), prin incapabilitatea lor, sunt scuzabili. Atacurile la bumerang lansate de ei au haz. Potrivit legii bumerangului, tot ceea ce emitem în atmosferă, din punct de vedere vibratoriu: gânduri, vorbe, dorinţe, fapte, sentimente etc. se întorc (atenţie!) la noi, producând efecte perturbatoare în câmpul nostru energetic. De aceea, nimeni nu poate face rău altuia fără să plătească. Numai că ei nu ştiu că bumerangul nu trebuie folosit împotriva celor puternici, el are menirea doar să imite un eventual atac, să sperie pe cei slabi. Persoane (le-aş fi spus personaje, dar pentru asta fi fost necesar să existe) fără identitate, ci numai cu tupeu, mă contestă, devin chiar suferinzi în numele dreptăţii de ei imaginate.
Şi pentru că timpul sau ignoranţa, sau invidia îşi pun amprenta în uitarea clipelor când împărţeam bucuria turneelor de altădată, încerc să la şterg durerea neîmplinirii profesionale cu evidenţa succeselor mele.
Orice îţi iartă cineva, numai un lucru nu: să fii mai bun actor decât el.
În cazul lor, suferinţa e bună atunci când te superi pe tine că n-ai făcut ceva, când lucrurile sunt aşa cum n-ai fi vrut să fie.
Mi-aş permite să le dau un sfat: este mai bine să plângă decât să urască. Dacă n-au reuşit să se învingă pe ei înşişi, patima şi agresiunea se acumulează în mod inevitabil şi relaţia cu teatrul de bună calitate se duce dracului. Dacă plâng, agresiunea apărută se distruge, iar culisa scenei nu le mai este menghină.
Dar şi eu am greşit: n-am căzut în admiraţia cuiva nici prea repede şi nici destul de des, iar glumele mele trebuia să fie, de fiecare dată, ca sarea-n bucate. Îi iert şi uit! Pentru mine nu sunt bune decât amintirile care mă ajută să trăiesc în prezent“.
Emil Boroghină s-a impus prin afecţiune
La întrebarea: „Ce a funcţionat mai puternic: meseria sau cariera?“, Dellakeza a punctat: „M-a interesat mai mult meseria decât cariera. Cariera s-a născut pe nesimţite. Am hrănit-o cu pasiunea mea pentru arta actorului, cu respectul faţă de regizorii de calitate, cu supunere liber consimţită faţă de politica teatrului – politica lui Boroghină care n-a avut nevoie să conducă. El a arătat direcţia! S-a impus prin afecţiune. Şi poate cel mai important lucru e că nu mi-am dispreţuit colegii. Chiar şi pe cei care au avut un dinte împotriva mea, pe scenă, i-am făcut egalii mei. A trebuit să creez şi să păstrez atmosfera de lucru care e sufletul teatrului. Am observat, şi chiar mi s-a întâmplat şi mie, că actorii care se respectă profesional se şi iubesc îndeajuns de mult. Aşadar, «suntem ceea ce suntem ca rezultat a tot ceea ce am gândit!»…“.
„Toţi oamenii se nasc comedieni, cu excepţia câtorva actori“.
Sacha Guitry
