Clădirile impunătoare din urbea de odinioară, mărturii ale unui timp istoric bogat şi frumos, sunt aruncate în lada de gunoi a uitării. Lipsa banilor actualilor proprietari, dezinteresul sau neputinţa statului de a le asigura un viitor grăbesc degradarea lor, pregătindu-le un sfârşit urât pe care nu-l merită.
La „luminaţiile cele mai strălucitoare“ venite din „străchioare de pământ, cu păcură aprinsă înăuntru…“ sau „din candelabre sau sfeşnice de argint, expuse la ferestre, şi pe străzi jos, pe pământ“, după cum descria Olga Gigurtu în jurnalul său, se distingeau în vechea Craiovă adevărate diamante arhitecturale. În saloanele cu marmură ale acestor impunătoare clădiri „se primeau vizite, iar seara la bal mare se dansa în cele de sus! Parcă-i văd încă pe Căpitanii Zomotescu şi Theodorini pornind mazurca din salonul cel mare, trecând prin celelalte două şi antreul, făcând astfel jurul casei luminate a giorno: pare c’aud ţăcănitul pintenilor lor! Dar admiraţia generală o deştepta Tănţica, cum îi ziceam noi, ginerăresei Irina Lupu, ruda noastră, când dansa cu D-rul Roskovsky, polonez de origină, mazurca! Toţi stăteau pe loc şi îi admirau. Ea avea o graţie neîntrecută, dansatoare pasionată. Era transfigurată“. Aceasta este altă imagine pe care cu tocul pe coala albă de hârtie a descris-o aceeaşi autoare şi care nu poate fi ruptă de un anume imobil, şi anume casa Barbu Bălcescu de pe strada Unirii, de la numărul 48. Şi poveştile de altădată pot merge mai departe.
Astăzi, clădirile impunătoare au rămas goale, pustii, supuse trecerii timpului. Pereţii nu au mai „auzit“ de ani buni decât cântecul vântului, al ploii de când cheia răsucită în lacăt a închis uşa.
Cheile care le mai pot deschide pentru a reînvia trecutul au dispărut parcă fără urmă, iar aceste clădiri, cândva adevărate bijuterii de arhitectură, sunt o privelişte tristă, sunt supuse degradării, motivul fiind lipsa resurselor financiare. Şi uite aşa, încet, dar sigur asistăm neputincioşi la distrugerea patrimoniului arhitectural al Craiovei.
Se stinge strălucirea lor
Trecătorul de astăzi nu are cum să nu rămână fascinat de impunătorul imobil situat la întretăierea străzilor Eugeniu Carada cu Simion Bărnuţiu. E Casa Poenaru, construită în 1890 -1895 de antrepriza italiană Adotti. Casa, acum zăvorâtă cu lacătul, a aparţinut unei familii care avea mari proprietăţi funciare, Constantin Poenaru. Astăzi poartă titulatura de monument istoric, fiind proprietate privată. Cei care au trecut măcar o dată pragul acestei case, pe vremea când în ea funcţiona Casa Studenţilor, nu au cum să uite Holul Mare de Onoare, de unde o scară de marmură în formă de T permite, pe laturile de est şi vest, accesul spre demisol. În stânga şi în dreapta scării sunt două oglinzi mari din cristal de Veneţia. În capătul acesteia se afla Salonul de Onoare, accesul făcându-se printr-o uşă largă, în patru canate. De aici se poate trece în celelalte camere prin uşi ornamentate. O clădire somptuoasă ce aşteaptă să fie cumpărată, căci aceasta este dorinţa moştenitorului fostului proprietar.
Mai departe, pe strada Eugeniu Carada, la numărul 6, este o veche clădire în care a funcţionat o vreme, după cum ne declară arhitectul Marcel Berendei, fosta Direcţie Comercială a Judeţului Dolj. Şi pe uşa ei este alt lacăt, şi se încearcă acelaşi lucru şi cu aceasta: vânzarea.
Paşii ne sunt conduşi pe alte străzi şi în faţa ochilor ni se dezvăluie altă bijuterie, a cărui sclipire pare să se stingă: Casa Puiu Pleşa, fostul sediu al Curţii de Conturi Dolj. A fost construită în 1892, de avocatul Puiu Pleşa. „Servea ca locuinţă. Era una dintre cele mai frumoase, cu grădină mare, cu gardul cel mai frumos din oraş, cel mai elaborat“, completează arhitectul Marcel Berendei. Şi din nou acelaşi final trist de poveste, cu acelaşi lacăt şi cu un moştenitor care încearcă să vândă imobilul. Aceeaşi soartă nedreaptă: imobil impunător, supus trecerii neiertătoare a timpului.
Casa Băilişteanu completează galeria diamantelor arhitecturale din vechea Craiovă, care au astăzi aceeaşi poveste cu titlul: „Imobil de vânzare“. Pe acest loc, cu ani şi ani în urmă era o casă modestă. Dar să lăsăm istoria să vorbească. „Casa Băilişteanu proprietar funciar, unde a funcţionat Curtea de Apel, a fost ridicată pe fosta casă a lui Nicolae Titulescu, o casă modestă, un parter cu gârlici, un fel de casă ţărănească. Băilişteanu a cumpărat-o de la Tituleşti, a dărâmat-o şi a comandat construirea unui nou edificiu. A început construcţia ei pe la 1905, după un proiect al unui arhitect italian. Demisolul şi parterul sunt în stil italian. A venit răscoala, s-a schimbat proprietarul, s-a întâmplat ceva şi şapte ani nu s-a mai făcut nimic. În 1914, s-a reluat construcţia după un proiect al altui arhitect. Parterul şi etajul au un stil eclectic. Interiorul e în marmură, scară asemenea celei din Muzeul de Artă, hol mare, casă cu două niveluri. Astăzi imobilul de pe strada Nicolae Titulescu de la numărul 4 e de vânzare“, a precizat arhitectul Marcel Berendei.
Lăsate pradă degradării
În 1890 se ridicau în Craiova Băile Comunale. „Încă de la 1890, era la modă ca în fiecare oraş mare să existe o clădire în care să fie adăpostite băile comunale. Era o moştenire a civilizaţie romane a fiecărei urbe de altădată. Puţine case aveau băi şi atunci foarte multă lume venea aici. Se plătea. Era pe rang, cei mai înstăriţi dispuneau de o anumită zonă unde aveau şi paturi pentru masaj. Era un fel de club. Puteai să bei un ceai, o cafea, să stai la taclale. Şi mai exista o zonă pentru oamenii mai sărăcuţi. Veneau, plăteau“, povesteşte Marcel Berendei. Astăzi, moştenitorul proprietar are aceeaşi dorinţă: să o vândă. Nu are puterea financiară să o reconsolideze, să-i redea strălucirea de altădată, iar clădirea se degradează.
Nepăsători sau poate nepunticioşi, asistăm la degradarea unor monumente istorice, căci nu există putere de cumpărare. „Prin Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, se prevede că imobilele pot face obiectul vânzării-cumpărării, iar statul, prin cele trei instituţii ale sale (Ministerul Culturii, primăria, consiliul judeţean), are drept de preempţiune, adică are dreptul să comunice proprietarului dacă este interesat sau nu să cumpere clădirea respectivă“, a precizat arhitectul Berendei. Însă intenţii nu există din această direcţie.
Trist este că şi atunci când mai apare o rază de speranţă, ea se stinge repede, aşa cum s-a întâmplat şi cu impunătoarea Casă Vrăbiescu de pe strada Unirii, numărul 100.
„Casa a fost recuperată de moştenitorii fostului proprietar şi vândută unui proprietar din Craiova, care şi-a propus să facă un hotel. A făcut o extindere în spate, a făcut şi nişte intervenţii la clădirea dinspre strada Unirii, dar, pentru că nu avea documentaţie tehnică, Direcţia Judeţeană de Cultură şi Culte l-a oprit, pentru că era vorba de un monument istoric“, a precizat arhitectul Marcel Berendei. Lucrările au fost sistate şi totul s-a oprit în acel stadiu pentru Casa Vrăbiescu, a cărei poveste se scria pe la 1850. La acea vreme, „erau trei case comune, construite una lângă alta. În 1910, toate trei au fost cumpărate de acelaşi proprietar funciar, Vrăbiescu, care a angajat un tânăr arhitect craiovean, care doar ce venise de la studii de la Paris, pe numele său Duiliu Marcu. I-a comandat un proiect prin care să facă o unificare, o refaţadizare a acestor trei case comune. Şi a făcut-o în 1911 pe aceasta pe care o vedeţi şi acum, care dă impresia unui singur imobil mare, frumos care închide colţul“.
Povestea Casei cu copac din strada Olteţ
E trist, dar cât se poate de adevărat. Bijuteriile de altădată, mândria urbei, pălesc în lumina anului 2014. Nu am vrea să credem că imobilul din strada Olteţ, din care au mai rămas doar pereţii şi un copac uriaş ce creşte în mijlocul ei, va dispărea de pe faţa pământului.
Cândva, a fost un loc ce atrăgea priviri şi exclamaţii. Până în toamna anului 1989, când, prin octombrie-noiembrie, a început demolarea lui. Acoperişul, mare parte din pereţii interiori, din clădirea care e în curte, o extensie a clădirii de la stradă, au fost dărâmate. Din fostul magazin de fier lucrat şi locuinţa de la etaj au rămas doar pereţii exteriori. Revoluţia a oprit demolare.
„Urma continuarea procesului de demolare în primăvară, numai că RAADPFL-ul, proprietarul clădirii, s-a gândit s-o vândă. Se cumpăra un apartament cu preţul unei maşini. Ministerul Culturii a încercat cumpărarea ei, dar RAADPFL-ul tot ridica preţul, până când s-a renunţat la ideea cumpărării de către minister, care dorea să facă un sediul al Direcţiei Judeţene pentru Cultură, prin 1993-1994“, a povestit arhitectul Marcel Berendei. E drept, casa cu copac din strada Olteţ nu a figurat niciodată ca moment istoric, dar asta nu ne poate face să răsuflăm uşuraţi când ne gândim la soarta monumentelor istorice fascinante, care se degradează de la o zi la alta şi la uşa cărora tronează un lăcat şi o plăcuţă cu inscripţia: „De vânzare“.
