Actriţa şi poeta Georgeta Tudor mărturiseşte că de trei luni trăieşte „rolul“ de bunică, pe care îl „interpretează“ împreună cu soţul ei, Tudor Gheorghe, alături de nepotul Tudor Gheorghe Constantin
Ion Jianu: „Doamna Georgeta Luchian-Tudor este, din foarte multe puncte de vedere, o Doamnă reală a Naţionalului craiovean“. Aşa v-a caracterizat Emil Boroghină, colegul dumneavoastră de facultate şi apoi de teatru…
Georgeta Luchian-Tudor: Cunosc cele scrise despre mine de Emil şi aş dori, înainte de a începe interviul propriu-zis, să fac o precizare. Toate actriţele sunt doamne. Şi cele de ieri, şi cele de azi. Eu iubesc şi preţuiesc toate actriţele…
I.J.: Aş vrea să vorbim despre actriţa, poeta, ziarista şi… bunica Georgeta Luchian-Tudor şi v-am pregătit nouă întrebări. Sunteţi de acord să răspundeţi chestionarului meu?
G.L.T.: Da. De acord. Numai să vedem cum putem să ne descurcăm cu spaţiul tipografic pentru toate răspunsurile! Căci doar răspunsul meu la prima dumneavoastră întrebare ar putea acoperi o pagină de ziar! Şi avem, slavă Domnului, nouă întrebări! Sunteţi curios ca toţi ziariştii, aşa-i?… Dar şi eu, probabil ca toţi invitaţii la dialog, voi răspunde selectiv.
I.J.: Înainte de a face teatru, aţi fost dansatoare (balerină) într-un ansamblu de cântece şi dansuri populare… Cu alte cuvinte, atunci când aţi dat admitere la teatru aveaţi deja activitate artistică, ca să zic aşa, iar emoţiile probabil că nu au fost la fel de intense ca la ceilalţi candidaţi? Greşesc?
G.L.T.: Da, greşiţi… Emoţia artistică nu se poate „contabiliza“ sau împărţi pe ani sau specializări în artă. Emoţia e individuală, dar şi colectivă, e ca o credinţă, ca o rugăciune, de aceea se şi spune „slujitor pe altarul artei“.
Încă de pe la 15 ani, deci încă din liceu, am trăit o mare parte din existenţa mea pe scenă. Pentru mine, descoperirea dansului a fost ca descoperirea unei lumi miraculoase. Fac o paranteză: cred că exprimarea sentimentelor prin dans este cel mai frumos domeniu artistic. De ce? Pentru că orice fiinţă umană, începând de la omul preistoric chiar, are posibilitatea să înţeleagă şi să-şi dezvolte mişcarea trupului în funcţie de necesitatea transmiterii gândurilor şi sentimentelor, dincolo de barajul lingvistic. Reluând răspunsul direct: am început să activez în echipa artistică a liceului, condusă de profesori de muzică şi de gimnastică. În generaţia mea au fost fetiţe talentate, care au ajuns prim-soliste ale Operei şi Operetei române, unele devenite chiar nume celebre în România. Plecând din echipa de dansuri a liceului, am fost singura care, împătimită de dans, am intrat la unul dintre cele trei mari ansambluri artistice ale Capitalei… Aici ar fi foarte, foarte mult de vorbit, s-ar putea scrie o carte despre marile personalităţi care conduceau aceste ansambluri. Amintesc doar câteva nume de mari muzicieni: Emanuel Elenescu, Iosif Conta, Viorel Doboş, Marin Constantin, care dirijau orchestrele simfonice şi corurile academice. Sau mari maeştri dirijori ai orchestrelor de muzică populară: Sile Dinicu, Ionel Budişteanu. Maeştrii de dans preluaseră partea cea mai fragedă şi încă needucată a ansamblului artistic, copii şi tineri de la 15 ani la 19 ani, proveniţi din licee sau de la şcolile de ucenici. Nume? Marele Ion Popescu-Judeţ, marea Eugenia Popescu-Judeţica, marele balerin şi maestru al Operei Române Gelu Matei, regizorul Florin Raba – care ne-a predat orele de mimică şi gestică actoricească – şi, nu în ultimul rând, maestrul Sever Nicolae. Despre acesta din urmă se spunea că colinda şcolile şi mahalalele în căutarea copilandrilor talentaţi şi frumoşi. Era o efervescenţă culturală extraordinară, care pe noi, cei mici, ne ţinea departe de tirania care se instalase în ţară cu „ajutor frăţesc“… Noi eram, în majoritate, copii de oraş, abia de auzeam despre chiaburi, moşierime, duşmani ai poporului, lagăre, închisori, colhozuri, Siberia, Canalul, Aiudul… Noi dansam… Învăţam… Mergeam la Operă şi Operetă, obligatoriu şi pe gratis, la concerte simfonice, la teatre. Şi mergeam ca să învăţăm cum se comportă pe scenă adevăraţii artişti, cum se machiază, cum se îmbracă şi cum se mişcă sau vorbesc, exprimând sentimentele omeneşti. Vedeţi ce multe ar fi de spus dacă am dezvolta ideea?
Am îmbătrânit în Oltenia, ne-am „oltenizat“
I.J.: În toamnă se vor împlini 50 de ani de când aţi absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică de la Bucureşti şi, alături de Emil Boroghină, Dorina Nilă-Bentamar, Titus Gurgulescu şi scenograful Vasile Buz v-aţi angajat la Naţionalul din Craiova (în 1963), apoi, peste un an, în 1964, vi s-au alăturat Leni Pinţea şi Valeriu Dogaru. Ce aţi spune, pe scurt, despre aceşti 50 de ani din viaţa dumneavoastră? Care sunt bucuriile acestei perioade?
G.L.T.: Da, împlinim 50 de ani de la absolvirea facultăţii… Am îmbătrânit în Oltenia, ne-am „oltenizat“. Am venit în 1963 la Teatrul Naţional din Craiova pentru prestigiul său de teatru cu 150 de ani în spate pe atunci (Teatrul Naţional din Craiova a fost fondat în anul 1850 – n.r.). De aceea se numeşte NAŢIONAL, n-are 30-40 de ani vechime, ci a ajuns, iată, în 2013, la 163 de ani bătuţi „pe muchie“ de către sute şi sute de actori celebri, regizori, scenografi, mari directori. Iată un alt subiect de o altă carte!
De ce am ales la repartizare Teatrul Naţional din Craiova? Am spus-o mai sus, dar adaug că am ales acest teatru şi pentru prestigiul unei trupe actoriceşti deosebite. Dar şi pentru necesitatea – obligatorie – de a ne face un stagiu de doi-trei ani. Am venit tineri, frumoşi, cu imense speranţe. Unele realizate, altele trecute la „lipsuri“ şi la domolirea entuziasmului debordant. Eu vroiam să mă întorc în oraşul meu, în Bucureşti, alţii poate la un teatru mai aproape de casa lor natală. Poate că Leni Pinţea ar fi vrut să ajungă în Braşovul ei natal, poate că Valeriu Dogaru dorea la Piteşti, mai aproape de Găeşti. Doar Emil Boroghină şi-a dorit numai Craiova, aproape de Corabia lui dragă. Dorina Nilă a făcut doar un scurt popas de un an la Craiova, între România şi Tunisul soţului ei, inginerul Bentamar, şcolit la Bucureşti. Am mai avut şi alţi colegi „pasageri“, care au plecat repede în alte oraşe dorite…
Am rămas în Craiova doar patru
I.J.: Dumneavoastră însă şi alţi trei colegi aţi rămas la Naţionalul din Craiova, de unde aţi ieşit, cu toţii, la pensie, fără să fi părăsit vreodată scena din Bănie…
G.L.T.: Am rămas aici, într-adevăr, doar patru (Georgeta Luchian-Tudor, Leni Pinţea-Homeag, Emil Boroghină şi Valeriu Dogaru – n.r.), mari şi tari, „de la tinereţe până la bătrâneţe“, ca în basme. A fost rău, a fost bine? Ne-au judecat spectatorii, dintre care unii vedeau o piesă de teatru de trei-patru ori doar de dragul unui actor (sau, mă rog, actriţe!). Fiecare dintre noi a avut o perioadă de strălucire, fiecare a avut „fani“, cum se zice acum. S-a scris o carte despre cei 666 de actori ai Naţionalului din Bănie, „666 de actori craioveni – file de arhivă sentimentală“, de Alexandru Firescu şi Constantin Gheorghiu… Acum, fiecare avem fani în familiile noastre… Şi trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu că, iată, mai existăm câţiva dintre cei 60 care am terminat facultatea în 1963. Să ne mai (şi) sărbătorim?! Nu prea mai are cine să „sune“ trâmbiţa şi să (ne) adune pe cei rămaşi din cele patru vânturi sau din ceruri…
I.J.: Din păcate, timpul n-a mai avut răbdare cu mulţi mari actori…
G.L.T.: …Ca încheiere la această idee, vreau să aduc un gând pios olteanului Ştefan Iordache, cel care a jucat câteva stagiuni teatrale şi pe scena Naţionalului din Craiova… Şi celei de curând „plecate“ dintre noi, marea actriţă Irina Petrescu, colegă de an şi ea cu noi, cei de acum… Şi aş adăuga, la lista aceasta, numele marilor noştri maeştri Alexandru Finţi, Constantin Moruzan, Dinu Negreanu şi Ion Şahighian, „şahu“, învăţătorul meu şi al minunatei fiinţe care a fost Irina (Petrescu). Cine îşi mai aduce aminte de ei, cine îi mai pomeneşte? Eu le cinstesc acum numele cu o lacrimă şi un zâmbet de dor…
Nu mai pot să răspund la celelalte întrebări. Poate altă dată… Dacă mă veţi mai găsi… Când mi-aţi mai cerut un interviu? Vă răspund tot eu: în urmă cu vreo 20 de ani!… Parafrazând titlul unui film, devenit o expresie folosită azi în politică, „Adio, că eu nu rămân cu tine“.
Sunt cu Tudor Gheorghe de 47 de ani
I.J.: V-am solicitat acest interviu în ianuarie, dar m-aţi tot amânat sub diverse pretexte, printre care şi acela că sunteţi… bunică. E un rol greu?!
G.L.T.: Cred că acum îmi joc ultimul rol de suflet… Nu-l joc, îl trăiesc! Este vorba de „rolul“ de bunică, pe care îl „interpretez“ alături de soţul meu, Tudor Gheorghe, soţ de 47 de ani!… Ne trăim cu bucurie „rolurile“ de bătrâneţe alături de pruncul în vârstă de trei luni, Tudor Gheorghe Constantin. De ce tot Gheorghe? Pentru că are trei bunici, paterni şi materni, cu numele Sfântului Gheorghe. De ce şi Constantin? Pentru că pruncul nostru are un naş Constantin (şi Ciobanu), cel care păzeşte oile sufletelor şi viselor olteneşti pe plaiurile bănăţene ale Reşiţei, şi un bunic, tot Constantin, care păzeşte dealurile cu vii şi cu grâne ale Moldovei. Va fi, probabil, un Tudor Gheorghe Junior… Numai linişte şi pace să fie în lume, să ne crească pruncii, toţi pruncii, pentru binele acestui pământ necăjit!… Ca să poată surâde femeile şi mamele întotdeauna, nu numai „uneori“!
