Pasionat cercetător al istoriei locale, Anastasie Georgescu vorbea, la 1923, despre cum era Craiova cu un secol înainte ca el să scrie acele rânduri, arătându-ne o faţă mai veche şi mai puţin cunoscută a oraşului banilor
Acum o sută de ani (1823 – n.r.), „Craiova nu avea nici pe departe întinderea pe care o are astăzi. În linie dreaptă dela răsărit la apus, ea nu se întindea mai departe decât de unde este azi începutul stradei Regele Ioaniţiu până la biserica Obedeanu, din capul stradei Barbu Catargiu. Toată partea oraşului coprinsă în sectorul format de stradele actuale: Cuza Vodă, Nicolae Bălcescu, Vasile Alexandri (fostă Neptun) şi Fraţii Goleşti este absolut nouă, cu excepţia câtorva pâlcuri de căsuţe şi bordeie, care alcătuiau pe acea vreme câteva mahalale de periferie, şi acelea foarte reduse“.
Capul Podului, Drumul Bucureştiului şi bariera
Într-adevăr, continua Anastasie, „în partea de apus a bisericii Obedeanului începe o regiune mlăştinoasă, care nu a lăsat oraşul să se întindă într’acolo. Însuşi ctitorul Obedeanu, în testamentul său de înzestrare a bisericii, îi lasă, printre altele, şi un heleşteu, care este lângă mănăstire“. La răsărit, „sfârşitul stradei Alexandru Lahovari de azi a purtat până mai deună-zi numele caracteristic de Capul Podului, iar strada Cuza Vodă şi azi se numeşte de către bătrâni şi băştinaşi, câţi mai sunt, Drumul Bucureştiului“. La răspântia formată de „stradele de azi Cuza-Vodă, Regele Ioaniţiu şi Sofia Caneciu era… bariera oraşului. De aci înainte, pe buza de miază-noapte a podişului, pe care stau şi azi aninate casele de pe strada numită Cuza-Vodă, se continua, spre răsărit, Drumul Bucureştiului, printre căsuţe şi bordeie, înşirate din ce în ce mai rar, la spatele locuinţei lui Hagi-Enuşi, ale cărei zidiri şi împrejmuiri se întindeau prin strada 13 Septembre de azi, spre biserica Postelnicu Firu“.
Coana Leanca şi lemnele de foc
De menţionat că strada aceea purtase, până la sfârşitul lui 1800, numirea de mahalaua „În ziduri“ şi, „printre alţi locuitori, probabil, avea şi o mulţime de ulieri, adecă fabricanţi de oleiu“.
La nord de Drumul Bucureştiului (Calea Bucureşti din ziua de azi) „se întindea Târgul-de-afară al oraşului, dela Valea lui Opincă – strada Ştirbei Vodă de azi – pe tot podişul, până în mahalaua Harşului. Partea de miază-zi a târgului a fost moşie de danie, şi azi chiar biserica are embaticari în această parte. Prin acest Târg-de-afară trece azi strada Fraţii Goleşti. Drumul spre Târgul-de-afară cobora dea-dreptul peste locuri şi eşea la podul de lemn de pe Valea lui Opincă, situat la capătul actualei strade Fraţii Goleşti. […] Resturile podului de lemn, peste care se făcea comunicarea între oraş şi Târgul-de-afară, au zăcut în stradă până la 1887-88, când Coana Leanca a venit într’o zi cu o pereche de boi înjugaţi la o tânjală cu lanţ, şi după ce ne-a pus pe noi copiii să despotmolim bârnele“, le-a tras în curte ca să le pună pe foc. „Aşa era pe vremea aceia! Lemnele nu se vindeau cu un leu şi ceva chilogramul, ci cu 2-3 leri chilimia adusă dela pădure! Şi putea oricine să ia ceia ce, după părerea mahalagiilor, nu era al nimănui“.
„În cojocari“, „în boangii“, „în lumânărari“
Între acest drum al „Târgului-de-afară şi Drumul Gârleştilor, care trecea prin mahalaua Dudulenilor, pe unde trece azi strada Regele Ioaniţiu, la No. 17 de azi era hanul Hagicăi, un mic han de periferie, scund în tavan, dar cu perdea foarte largă în faţă-i. Peste drum, era fântâna Hagicăi şi casa Hagicăi. Marginea oraşului pornea dela biserica Postelnicu Fir, coprindea zidurile din strada 13 Septembre şi eşea pe la Capul Podului la biserica Hagi-Enuşi, unde da în Drumul Bucureştiului. Această din urmă biserică se şi numea pe atunci, din cauza vecinătăţii, biserica Târgului-de-afară, după cum mărturiseşte pisania“.
Mai aflăm că „actuala stradă I.C. Brătianu ducea drept în locul destinat pentru piaţă, adică pentru vânzarea alimentelor. Măcelăriile erau instalate pe locul viran coprins între stradele: I.C. Brătianu, Edgar Quinet şi strada Buzeşti de astăzi. Mai în vale, spre Sf. Arhangheli, în faţa hotelului Stăncescu, erau pescăriile, iar pe strada de legătură între cele două pieţe, – ca în orice piaţă – un şir întreg de prăvălioare adăpostind cârciumi, bragagii, vânzători de zaharicale turceşti, opincari şi lumânărari“. În trecut, nu se precizau strada şi numărul casei, „ci numele, grupul de meşteşugari sau negustori cari ocupau acel punct“. Aşa că toată lumea se ducea ori „în cojocari“, „în boangii“ sau „în lumânărari“ etc.
