Cine nu a auzit de minunile Maglavitului şi nu a luat drumul localităţii aşezate printre dunele de nisip din Lunca Dunării, să vadă locurile în care, pe la 1935, un cioban l-a întâlnit pe Dumnezeu?
Am plecat să vedem Maglavitul, aşa cum este el acum, cu bune şi rele, când ecourile „minunilor“ s-au mai estompat. Am urmat drumul Calafatului şi cu 3 km înainte de Dunăre am ajuns la poarta de intrare a Maglavitului. Acest „adevărat colţ de rai – dăruit de bunul Dumnezeu cu un strop de Dunăre, cu păduri şi lunci, cu bălţi bogate-n peşte, cu izlazuri, zăvoaie şi prunduri, cu dealuri din care izvorăsc pâraie adunate-n vestitele cişmele, străbunii noştri, oameni harnici şi întreprinzători (…) au dat dintre ei pe unul pe care însuşi Dumnezeu Tatăl l-a ales (…) prin el şi prin mesajele lui (…) Maglavit a devenit punct de referinţă pentru creştinii de pe toate meleagurile ţării şi nu numai“, după cum spune Gelu Dumitru în lucrarea sa, „Maglavit, trepte de istorie“.
La nici un kilometru de la intrarea în localitate, se află drumul spre mânăstirea ridicată pe locul unde ciobanul Petrache Lupu l-a întâlnit pe Dumnezeu. Am lăsat înadins la urmă această destinaţie şi am ales să vorbim mai întâi cu primarul Ion Dinu, singurul în măsură să ne spună ce progrese a făcut localitatea pe care o cârmuieşte de 22 de ani, din 1990, dar şi câte mai are de realizat.
Primele semne de modernitate în comună au apărut de timpuriu, când alte localităţi din judeţ nici nu gândeau că apa adusă de la cişmea va deveni poveste. „Avem apă curentă în localitate din 1995, am introdus la început reţeaua stradală, după care localnicii au putut să aducă apa în propriile gospodării. Lucrările s-au făcut cu bani de la Banca Mondială. Este una din primele realizări ale mele. Din păcate, nu acelaşi lucru pot să spun despre canalizare. Rămâne un proiect de viitor“, a explicat Ion Dinu.
Parcă trădându-şi profesia de profesor, primarul a investit mult în cultura comunei şi, mai ales, în viitorul ei, adică în formarea viitorului, a investit poate mai mult decât alţi confraţi în şcolile şi grădiniţele celor două sate ale comunei.
Căminul Cultural a fost renovat, îmbunătăţit cu tâmplărie din PVC, cu punct sanitar, s-a umblat la acoperiş. Lucrările au valorat peste 80.000 de lei. Dar au meritat, susţine primarul, pentru că în incinta căminului funcţionează biblioteca, biblionetul. Tot aici fiinţează grupurile artistice, care reprezintă comuna în diferite competiţii. Într-un cuvânt, toată activitatea cultural-artistică trăieşte aici. „În incinta căminului avem Biblioteca «Marin Sorescu», dotată cu 9.500 de volume. În cadrul acesteia avem patru calculatoare pe care le folosesc localnicii, pentru că nu toţi au propriul calculator. Vin, îşi scot diverse materiale, alţii vorbesc cu copiii plecaţi în străinătate“, a explicat Valentina Sandu, profesoară de limba română şi religie, care se ocupă și de bibliotecă.
Zestrea
Este o realitate dureroasă că tradiţiile mor tocmai acolo unde s-au zămislit, la sate. Unele localităţi au ales însă să păstreze măcar în mod simbolic o parte a lor. Acest lucru se întâmplă aici, la Maglavit. Jocul şi portul popular sunt două piese pe care comunitatea, susţinută şi de primărie, a înţeles că trebuie să le transmită mai departe, să le facă cunoscute chiar cu ajutorul tinerilor. Aşa a prins viaţă grupul „Crăiţele“, un ansamblu de tinere dansatoare cu care localnicii din Maglavit se mândresc. „Sunt tinere instruite în cadrul Căminului Cultural. Am plătit pentru ele un instructor din cadrul ansamblului folcloric «Maria Tănase», le-am comandat într-un atelier din Tismana costumele populare, ultima piesă, fota, o vom avea anul acesta. Fetele au rezultate. Au participat la concursuri şi spectacole în Calafat, Craiova, peste Dunăre, la sârbi şi bulgari. Au fost invitate la Etno Tv. Sunt ambasadorii noştri şi ne mândrim cu ele“, a spus edilul localității.
Nici tinerii comunei nu au fost uitaţi. Pentru ei administraţia locală a amenajat două terenuri de fotbal, dintre care unul cu gazon sintetic şi nocturnă, că doar au echipă, „Fulgerul“ Maglavit.
Pentru cei care vor da sens şi nume Maglavitului
Şcolile au fost întotdeauna pe lista de priorităţi a primăriei. Cele trei şcoli şi trei grădiniţe câte sunt în Maglavit şi Hunia sunt azi modernizate, cu tocărie nouă, cu apă curentă, dotate cu centrale pentru încălzirea sălilor de clasă, cu puncte sanitare în interior şi nu „în fundul curţii“, împrejmuite cu gard. „Faţa şcolilor din comună a fost transformată. Am investit în şcolile din Maglavit aproape 150 de milioane şi tot mai avem multe de realizat. Clasele sunt modernizate. De la acoperiş şi până la fundaţie am făcut îmbunătăţiri. Problema ar fi alta, şi asta în satul Hunia: natalitatea scăzută înseamnă mai puţini copii la şcoală. Anul trecut, în clasa I, am avut doar doi copii. În Maglavit nu sunt aceste probleme“, afirmă primarul.
Poate tot grija pentru copiii din Maglavit i-a făcut pe dascăli să rămână aici sau, mai bine zis, să se întoarcă aici, întrucât cele mai multe dintre cadrele didactice sunt din satele comunei. Aşa au simţit Ştefan Luca şi Violeta Catana. „Eu am avut mai multe posibilităţi. Am terminat şi birotica şi puteam să rămân în oraş, dar am ales să vin aici. Îmi place ce fac şi nu aş pleca din comună. Îmi sunt dragi copiii. Problemele noastre sunt altele, lipsurile cu care se confruntă cei mai mulţi dintre părinţi. Nu poţi să le ceri o cutie cu plastilină… Ca să ne desfăşurăm activităţile, noi ne împărţim salariul între casă şi serviciu. Dar bucuria că lucrez cu cei mici pentru mine estompează toate aceste neajunsuri“, este părerea educatoarei Violeta Catana.
Agricultura, la mâna lui Dumnezeu
Multe a pierdut Maglavitul în anii din urmă, dar oamenii au ales să urmeze calea vremurilor de azi. Căci din Maglavit au dispărut bălţile cu peşte şi fermele cu legume care furnizau materie primă fabricii de conserve din Calafat şi, odată cu ele, și digurile de irigaţii. Astfel că localnicii au înţeles să-şi ia pământurile şi să le lucreze aşa cum cred ei de cuviinţă. Le-au lăsat pe mâna arendaşilor, agricultorii de azi care chibzuiesc fiecare hectar şi fiecare sămânţă. Chiar şi un francez a venit să facă agricultură pe pământul celor din Maglavit. Terenurile sunt cultivate cu grâu, rapiţă, floarea-soarelui şi porumb. Viorel Pârvuleţu este unul dintre localnicii care au început prin anii 90 să facă agricultură cu un singur tractor. Acum are în arendă 350 ha, dar sunt alţii care au şi 1.000 ha. „La început aveam un tractor şi le făceam oamenilor în sat toate muncile agricole. După asta am luat fonduri şi am început
să-mi cumpăr utilaje, tractoare, combine, pluguri. Am luat în arendă teren şi fac agricultură, dar la noi agricultura este tot la mâna lui Dumnezeu. Aşa cum suntem acum, avem rapiţa terminată. Cu grâul, ce o vrea Domnul! Oamenii asta cultivă, grâu, porumb, rapiţă şi mai ales floarea-soarelui. Avem contracte cu producătorii de ulei şi ne asigurăm un venit“, a povestit Viorel Pârvuleţu, arendaş.
Că irigaţiile sunt o problemă într-o comună aflată la 3 km de Dunăre o recunoaşte şi primarul. „Aici, în perioada veche, irigaţiile se făceau prin canale deschise. Apa venea pe canale şi era împinsă în culturi cu motopompe. Oamenii şi-au luat pământurile şi nimeni nu s-a mai gândit la irigaţii. Acum doi ani mai funcţiona o singură staţie, dar, de când nu mai sunt subvenţii, nici asta nu mai merge. Se vorbea cu ani în urmă să se facă aici la Maglavit o staţie-pilot… planuri. Agricultura depinde de vreme, de Dumnezeu“, afirmă Ion Dinu.
Împliniri şi neîmpliniri
În discuţiile pe care le-am avut cu primarul, în timpul peregrinărilor prin comună, acesta se oprea din loc în loc să arate şi să spună ce mai are de făcut. Anul acesta mai are de reparat şi pavat cu dale trotuarele pe drumul principal care duce în celălalt sat al comunei, Hunia. Şi-a propus să rezolve cumva și problema gunoaielor, fiindcă în Maglavit încă nu s-a semnat un contract cu o firmă de salubritate ca să ridice gunoiul oamenilor din gospodării. „Mai avem de schimbat instalaţia electrică la cămin, să reparăm acoperişul unui atelier de la Şcoala 2, să amenajăm staţiile de autobuz, să continuăm gardul la cealaltă şcoală, să pietruim străzile adiacente… sunt multe. Avem bani la buget şi trebuie să le realizăm“, încheie într-un final primarul, după o lungă înşiruire de planuri. Ne vorbeşte de morile şi brutăriile satului, de micile ateliere şi de locurile de muncă oferite localnicilor.
Multe are Ion Dinu să povestească despre comuna pe care o cârmuieşte. Mulţi sunt oamenii cu care ar trebui să vorbim despre locul acesta, ca să-i descoperim întreaga bogăţie. Pe toate însă le-am lăsat în urmă, cu un singur regret: că nu am dat de nea Mihai, fiul lui Petrache Lupu, un om de rând din comună care poartă numele regelui Mihai, după cum spun localnicii. Un lucru este cert, tatăl său este şi rămâne emblema acestei comunităţi. Un tablou al său chiar l-am zărit pe o anexă alăturată biroului primarului.
„Flacăra asta sădită de Dumnezeu n-o poate stinge nimeni“
Am lăsat la sfârşitul acestui drum mânăstirea ridicată „la buturugi“, unul dintre locurile în care ciobanul Petrache Lupu l-a întâlnit pe Dumnezeu. De atunci, din 1935, şi până azi lucrările nu au contenit la ridicarea zidurilor mânăstirii. Caznele şi încercările au fost la tot pasul. Drumul spre mânăstirea cu hramul „Izvorul Tămăduirii“ curge printr-o pădure de salcâmi, sălcii şi plopi. Printre dunele de nisip purtate de vânturi se înalţă spre cer într-o linişte deplină aceşti copaci. Eşti parcă într-o altă lume, cuprinsă de linişte. În jur, pâlcuri de plopi cu trunchiuri albe plecate ca petalele răsfirate spre cer. Departe, printre trunchiurile zvelte, se zăreşte silueta unui bărbat care îşi mână turma, este real. Nu poţi să mai spui nici un cuvânt şi te confunzi cu timpul. Aici se înalţă albă, curată, mânăstirea din Maglavit. Ne aşteaptă maica stareţă Maria. Vorbeşte încet, parcă în şoaptă, depănând povestea şi întâmplările locului. Ne arată paraclisul unde, de peste 70 de ani, arde flacăra candelei aprinse de Petrache Lupu. „Oamenii au venit aici şi în vremuri mai grele şi flacăra nu s-a stins. Slujbele le ţinem aici. În mânăstire se lucrează, se reface pictura. Au fost oameni care au dat bani, s-au făcut lucrările, dar nu au mai avut puterea să le controleze, a ieşit kitsch. Acum muncim de la capăt. Oamenii vin şi azi să vadă locurile minunilor, pentru că floarea asta care este sădită de Dumnezeu n-o poate stinge nimeni, dar este puţină cunoaştere. Localnicii vin la hramul mânăstirii, la sărbătorile mari. Aşa, vara avem grupuri, grupuri de vizitatori. Toţi cei care trec prin zonă trec şi pe la mânăstire. Nu este om care să fi călcat în locul acesta şi să nu spună că simte ceva… o linişte“, îşi încheie măicuţa povestirea.
De jur-împrejurul mânăstirii, stejari subţiri îşi freamătă crengile dezgolite. Totul este linişte, nici vântul, nici lapoviţa care cade nu te pot clătina. Aici este inima şi bogăţia Maglavitului.
De unde vine numele Maglavit
Se spune că denumirea de Maglavit îşi are rădăcinile în expresia folosită de bulgari pentru a desemna populaţia de cealaltă parte a Dunării: „moglo vit“ – multe vite. O altă teorie susține că numele ar fi combinaţia a doi termeni din limba sârbă: maglă (ceaţă, pâclă) şi vid (lipsă de vizibilitate). De luat în seamă este şi afirmaţia că în zonă a trăit un grec care avea multe cirezi de vite, pe numele său Maglavitos.
